Cele două statui ale lui Gheorghe Hagi din incinta sălii de conferințe de la „Academia Hagi” au ceva înfricoșător în ele: automat, gândul te duce la strigătul aproape disperat al lui Hagi din 1998 - acel „Ar trebui să ne faceți statuie!” rostit într-un moment în care căpitanul „tricolorilor” prezicea, aproape profetic, căderea în neant a fotbalului românesc. În plus, e un sentiment tare ciudat să vorbești cu Gheorghe Hagi într-un astfel de spațiu, flancat de cei doi „idoli” din bronz. Hagi pare să fi coborât însă de pe soclul statuii pe care unii s-au grăbit să i-o ridice și trudește în prezent la proiectul său de suflet: o academie de fotbal care - în timp și prin metode deopotrivă lăudate și contestate - a cizelat niște jucători care, de bine de rău, au reușit să califice România - după o pauză de 7 ani - la un turneu final de fotbal. Același Hagi ne avertizează, totuși: adevăratele rezultate se vor vedea, hăt, abia peste 100 de ani. O sută de ani? Aproape o eternitate. Dar adevărații microbiști știu că ratarea, și nu golul, reprezintă de fapt esența fotbalului. Pentru că fotbalul este, în primul rând, o lungă înșiruire de povești pline de ratare. E un sport plin de șanse pierdute și momente de disperare. Golul? El vine ca o eliberare. Dar și ca o speranță. Asta îl și face probabil cel mai iubit - și în egală măsură urât - sport din lume. Dacă investești însă în tineri, poți să ai un viitor frumos, ne spune același Hagi. Să sperăm că așa va fi.
Mesajul pentru România al lui Gheorghe Hagi, un „muncitor” de nota 10: „E ușor să vorbim, mai greu a fost să muncim”
