Mai întâi, o observație legată de modul în care ne raportăm principial și emoțional la „disputa Bâstroe”: în anumite contexte istorice, „interesul național” este servit inteligent și durabil doar prin solidaritate cu un sistem de valori. Când Germania nazistă a început, în anul 1938, prin anexarea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei, să pulverizeze relațiile internaționale și granițele europene, statele din regiune au avut mai degrabă tentația să reacționeze în logica „interesului național” („cum ne optimizăm noi, ca stat, poziția în actualul context de criză?”) decât să respingă cu orice preț, și chiar cu sacrificii de etapă, pretențiile agresorului. Același lucru s-a întâmplat – noi, românii, o știm foarte bine – și în contextul Pactului Ribbentrop-Molotov sau al Dictatului de la Viena. Rezultatul: statele dispuse să-și gândească mici câștiguri individuale în marja agresiunii naziste (și cam toată lumea, să fim sinceri, gândea în spirit naționalist în epocă) au devenit ulterior, în maxim patru-cinci ani, victime ale expansiunii celui de-al Treilea Reich.
Manipulările din cazul Bâstroe. Cât de simplu putea fi soluționat totul și cum ne-a complicat dialogul propaganda rusă
