Yes. Suntem pe Poteca de Aur, calea e îngustă, dar direcția e bună. „Dune 2” a ieșit ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie. Filmul e net peste prima parte ecranizată în urmă cu doi ani și ne promite cel puțin încă o continuare. După „începutul” de acum doi ani relativ timid și excesiv de prudent, de data aceasta regizorul Denis Villeneuve pare să fi mers „all in” și să pună bazele solide ale unui univers de sine stătător care să treacă proba supremă a timpului. Filmul va genera, neîndoielnic, dispute între cele două tabere situate pe poziții ireconciliabile: a celor născuți „în timpul dinaistiei Herbert” și a celor născuți „mult după era Herbert”. De o parte sunt „boomerii” hardcore, obsedați de delirurile faraonic-extraterestre din lumea aparent imposibil de ecranizat a lui Herbert, adevăratul Împărat Zeu al Dunei. De cealaltă parte, e noua generație, cumva nedrept fișată sub etichete gen „woke” sau „zoomeri”, aspru criticată pentru fascinația ei față de demonii pixelilor, în detrimentul vechilor zei ai hârtiei. Și tot neîndoielnic, filmul „Dune” are meritul de a împăca cele două generații, măcar pe durata celor aproape trei ore (cu tot cu reclame). Mergeți și bucurați-vă. Apoi, puteți să-l înjurați sau ridica în slăvi. Nu contează. Calea a fost trasată deja.
„Dune 2” poate fi începutul unei frumoase prietenii între boomerii hardcore fascinați de Herbert și woke-iștii noii generații video
