E limpede ca ceva nu e în regula în ce priveste armata rusa. E nefiresc sa fii nevoit sa faci apel la mercenari si la luptatori ceceni care sa suplineasca lipsa de entuziasm (sau/si de profesionalism?) a propriilor trupe. E bizar ca te chinui de nu stiu câte luni sa ocupi un oras de provincie, Bahmut, unde si astazi ai o portiune pe care nu o controlezi. Sunt acestea semne care arata ca Rusia nu este, totusi, un monstru invincibil. Soarta razboiului ramâne însa, dupa parerea mea, indecisa. M-a mirat naivitatea – netrucata – a unor comentatori care, urmarind parada militara de 9 mai de la Moscova si vazând ca evolueaza un singur tanc, au dedus ca armata rusa e la pamânt si ca a pierdut toate tancurile în razboiul din Ucraina. Or, tancul cu pricina avea o valoare simbolica: data din perioada celui de al doilea razboi mondial si era menit sa aminteasca, o data în plus, de rolul jucat de Uniunea Sovietica în înfrângerea nazismului. Pe mine m-a surprins altceva. Kremlinul a renuntat la una dintre operatiunile sale propagandistice majore ale ultimilor ani, defilarea asa-numitului „Regiment nemuritor”, când participantii la mars poarta, ca pe niste icoane, portretele fotografice ale rudelor cazute în Marele Razboi. Si da, într-adevar, parada nu pare sa-si fi propus sa ne impresioneze cu armamentul de ultima ora. Ceea ce nu înseamna ca el nu exista si ca Rusia ar fi incapabila sa-si continue planurile expansioniste. Pe de alta parte, e limpede ca ceva nu e în regula în ce priveste armata rusa. E nefiresc sa fii nevoit sa faci apel la mercenari si la luptatori ceceni care sa suplineasca lipsa de entuziasm (sau/si de profesionalism?) a propriilor trupe. E bizar ca te chinui de nu stiu câte luni sa ocupi un oras de provincie, Bahmut, unde si astazi ai o portiune pe care nu o controlezi. Sunt acestea semne care arata ca Rusia nu este, totusi, un monstru invincibil. Soarta razboiului ramâne însa, dupa parerea mea, indecisa. În discursul sau din Piata Rosie, Putin a reluat temele binecunoscute ale propagandei si a insistat pe ideea ca Rusia a fost si este „atacata”. E o absurditate, ar spune orice om de bun simt: da, dar e o absurditate foarte utila regimului de la Kremlin. În 2014, Rusia a anexat Crimeea, iar recent alte zone din Ucraina, unde a organizat pretinse „referendumuri” si a decretat ca toate aceste teritorii sunt pamânt rusesc. În consecinta, o contraofensiva ucraineana, pentru a recupera regiunile furate, va fi instantaneu taxata drept „atac” la integritatea teritoriala a Rusiei. Când si daca va avea loc aceasta contraofensiva, e greu de spus. Ea a tot fost anuntata, dar, mai mult ca sigur, Ucraina nu dispune, deocamdata, de mijloacele necesare. Ajutorul american a fost consistent, chiar daca nu s-a permis livrarea anumitor arme. Ajutorul militar european a fost destul de anemic, exceptându-i pe polonezi, care s-au comportat admirabil. Dezechilibrul ramâne flagrant între Rusia si Ucraina în ce priveste armamentul, numarul militarilor ce pot fi mobilizati, ca sa nu mai vorbim de arsenalul nuclear. Rezistenta ucrainenilor este eroica, dar ea are, neîndoielnic, niste limite. Tocmai am citit, în L’Express, un interviu cu Timothy Garton Ash, istoric, specialist în studii europene, excelent cunoscator al tarilor foste comuniste. El evoca momentul când l-a vazut prima oara pe Putin: se întâmpla în 1994 la Sankt Petersburg, atunci Putin era un necunoscut, participa la un simpozion, iar interventia lui l-a frapat pe Ash, pentru ca a vorbit despre teritoriile care din punct de vedere istoric apartin Rusiei (mentionând explicit Crimeea) si a subliniat necesitatea ca Rusia sa-i protejeze pe cei 25 de milioane de rusi care traiesc în afara granitelor ei. Putin e, asadar, consecvent si si-a urmarit cu tenacitate planurile. Ash mai arata ca acea pretinsa promisiune cum ca NATO nu se va extinde la rasarit, precum si ideea ca Rusia ar fi fost amenintata sunt simple baliverne, servind drept pretexte pentru razboiul din Georgia si cel din Ucraina. Abia întors dintr-o calatorie care a inclus si întâlniri cu înalti responsabili militari ucraineni, Ash remarca spiritul combativ extraordinar, moralul ridicat, dar este obligat sa constate ca timpul curge în favoarea lui Putin. Nu am fost suficient de rapizi pentru a livra arme si a-i instrui pe soldatii ucraineni, adauga el, Occidentul risca sa se lase amortit de o anume oboseala. Concluzia se subîntelege: o victorie a lui Putin ar avea consecinte dezastruoase. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
