Azi poti fi de stânga chiar si daca ai fost toata viata de pâna acum de dreapta, fara sa mai pari si sa-ti mai pari defect. Stânga pe care eu o echivalez cu o înclinatie mai mare catre ideea de solidaritate si grija si pentru cei mai putin norocosi în viata si fata de cei care nu mai fac fata junglei economice si sociale pe care noi cei de dreapta (eu, cel putin, nemafiind, acum) am construit-o cu sârg vreo 30 de ani, si fata de cei diferiti de majoritate, etnic, sexual, rasial sau religios. Au fost multi ani în viata noastra de români când daca spuneai cuiva ca esti de stânga, se uita la tine ca la un ciumat. Sau nebun, în cel mai bun caz. Poate-ti luai si o bataie, daca insistai. Eu ma consideram de dreapta, liberal în sensul clasic. În 1990, începusem studiile de sociologie si politologie, citeam doar autori liberali sau conservatori, tot ce se putea cam de la Adam (Smith) încoace, în facultate toate cursurile erau concepute sa te convinga ca nu exista decât o singura cale dreapta, ortodoxa, cum ar veni, si anume calea de dreapta. Atât de dreapta ca aveam si profesori care, mai pe fata, mai cu manta, încercau sa te convinga ca pâna si Garda de Fier a fost cât de cât ok. Iar autorii cu simpatii legionare erau predati ca modele de certa integritate si valoare academica. Oricum, ideea era ca tot ce e de stânga e gresit în general si criminal în particular. Nu aveam niciun coleg sau colega sau prieten sau cunoscut care sa spuna, ma, eu cred ca socialismul sau social-democratia sau stânga asa cum e ea în Occident e o chestie de luat în seama, hai sa vorbim despre asta. Toti eram de dreapta, cam cum erau aproape toti comunisti pâna sa cada comunismul. Toti construiam capitalismul si ne bateam cu cei, putini în realitate, dar multi în închipuirea noastra, doar ca ascunsi, care ne amenintau de peste tot, cam ca teroristii în decembrie 1989, pe care nimeni nu i-a vazut pâna la urma. Ne bateam toata ziua, fara odihna, cu cripto-comunistii si ne simteam bine si ne credeam eroi. Numai ca, de la un moment dat, realitatea din mintea noastra a început sa dea rateuri. Parca nu era totul roz cu capitalismul asta românesc, parca nu doar cripto-comunistii sunt de vina ca lucrurile nu merg tare bine, parca si-ai nostri, de dreapta, fura. Si ne fura viitorul. În fine, cam de prin anii 2000, de când dreapta istorica întruchipata plenar de taranisti si de ex-presedintele Emil Constantinescu (da, am avut un presedinte cu acest nume) au dat chix si l-au readus la putere, votându-l speriati pe Ion Iliescu, dusmanul comunist suprem, cam de-atunci discutiile despre stânga-dreapta au început sa devina mai nuantate. În sensul ca puteai sa te declari de stânga si sa nu fi batut. Cel mult scuipat. Ca daca tot l-ai votat pe „diavolul rosu” Ion Iliescu ca sa nu câstige „dracul negru” Vadim Tudor, cu ce drept sa-l mai înjuri pe unul care nu e de dreapta. Dar stânga a încetat cu adevarat sa mai fie un stigmat social, în sensul ca nu-ti mai era firca sau rusine sa te declari ca atare, odata cu maturizarea primei generatii needucata în comunism. Cu alte cuvinte, stânga a devenit acceptabila social abia odata cu cei care n-au avut de-a face cu regimul care s-a revendicat ca fiind de stânga, recte regimul comunist. Bine, cei de dreapta îndârjita, care vad si azi comunisti peste tot, zic ca noile generatii care accepta ca si stânga e o optiune rezonabila, sunt spalate pe creier. Dar asta vor zice mereu îndârjitii de toate culorile despre cei care nu le împartasesc ideologia. Sa-i întelegem si pe ei, ca si ei sunt oameni. Ce ne intereseaza aici e ca azi poti fi de stânga chiar si daca ai fost toata viata de pâna acum de dreapta, fara sa mai pari si sa-ti mai pari defect. Stânga pe care eu o echivalez cu o înclinatie mai mare catre ideea de solidaritate si grija si pentru cei mai putin norocosi în viata si fata de cei care nu mai fac fata junglei economice si sociale pe care noi cei de dreapta (eu, cel putin, nemafiind, acum) am construit-o cu sârg vreo 30 de ani, si fata de cei diferiti de majoritate, etnic, sexual, rasial sau religios. Stânga care înseamna, în primul rând, sa te mai uiti si la cei ramasi în urma, dar si la ce lasi în urma dupa ce nu mai esti.
