Drumul de întoarcere catre Chisinau îi prilejuieste autorului articolului câteva reflectii asupra avantajului de a fi cetatean european. Îmi fulgera prin gând o idee: s‑au confruntat, înca din secolul al XIX‑lea, doua concepte politice care au facut sa curga multa cerneala, dar au si cauzat destul rau în viata popoarelor europene: pangermanismul si panslavismul. Amestecuri de discurs ultra‑nationalist, de ideologie expansionista si de mitologie etnocratica si etnocentrica, aceste idei politice nocive proclamau superioritatea „rasei germanice”, respectiv, a „rasei slave”. Asumându‑si, implicit, un fel de „misiune civilizatoare”, constructe politice nocive precum Cel de‑al Treilea Reich (Germania) sau Uniunea Sovietica (Rusia), au contribuit în mod decisiv la cataclismele istorice ale secolului al XX‑lea. Pe când doctrina pangermanismului a cazut în desuetudine totala, panslavismul este înca viu, o componenta activa în ideologia ruso‑imperiala actuala. Dupa 1945, societatea germana a traversat un lung si dureros proces de asumare a crimelor nazismului, la capatul caruia comportamentele si convingerile democratice au devenit în statul german actual dominante, stimulate si protejate prin constitutie si prin legi. Ma întreb, de ce nu s‑a cristalizat oare, în paralel, si un fel de „panromanism”? Poate pentru ca pentru ca Roma eterna, creatoarea Occidentului, a fost sursa de legitimare politica pentru imperii cu pretentii de universalitate? A fost mai întâi Bizantul, „a doua Roma”. Deveniti „romei” (Ρωμαίοι), grecii bizantini au parasit gloriosul nume de „eleni” (Ἕλληνες), devenit, în jargonul crestin curent, impus ca religie de stat, sinonim cu „pagâni”. Nu a existat oare timp de aproape un mileniu un construct politic numit Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germanica? Nu se împauneaza oare de secole bune Rusia imperiala cu titlul de „a Treia Roma”? Numai ca Roma adevarata, unica Roma, a dominat spatiul european mai bine de o mie de ani prin superioritatea ei evidenta pe toate planurile, instaurând peste tot, în hotarele ei, „puterea romana” (Imperium Romanum), o ordine bazata pe lege, civilizatie, bunastare, ordine publica si siguranta a cetatenilor. Lumea romana (orbis Romanus) a exercitat o atractie irezistibila asupra barbarilor. Gotii, vandalii, francii, longobarzii, ca sa nu mentionez decât pe cei mai cunoscuti, au sfârsit prin a deveni ei însisi romani. Si mai este ceva. Dupa Atena si Sparta, Roma a descoperit ca o armata formata din cetateni, nu din sclavi sau mercenari, este de neînvins. Cum sa nu fii nostalgic dupa asemenea imperiu? Mintea mea refuza pur si simplu sa accepte imaginea unui soldat roman (miles Romanus) alergând cu batul dupa gaini prin ograzile unor bieti tarani; sau a unui soldat roman postat la granitele puterii romane (limitibus Imperii Romani), de exemplu la Axiopolis, Flaviana, Capidava sau Noviodunum, care sa pretinda sau sa accepte mita pentru a permite unor nefericiti refugiati trecerea granitei catre lumea unde principiile umanismului greco-roman erau înca vii, active si de la sine întelese! Citind primele doua foiletoane ale acestui articol, prietenul meu Wolfgang Dahmen, mi‑a trimis un mesaj încurajator, din care citez urmatorul pasaj: „Articolul tau despre calatoria noastra în Transnistria l‑am citit cu mult interes (si, desigur, cu o aprobare totala!). Au trecut deja douazeci de ani. A fost o zi memorabila, exact dupa cum ai descris‑o, un salt înapoi în vremurile sovietice. În urma cu vreo cinci ani am vizitat Moldova împreuna cu o grupa de prieteni de la Südosteuropa-Gesellschaft („Asociatia pentru Europa de Sud‑Est”). Dodon era înca presedinte. Am fost invitati la el. Cu acest prilej, ne‑a declarat el, presupune ca, în curând, va fi o confruntare militara între NATO si Rusia si ca el, Dodon, spera (!!!!) ca razboiul va avea loc pe teritoriul tarii sale, Moldova. Am ramas înmarmuriti! Dupa aceea, ne‑am dus la Tiraspol (îti atasez câteva poze). Între altele, acolo am fost în vizita si la rectorul universitatii din Tiraspol, care a tinut, între altele, sa sublinieze cât de bune sunt programele de studiu pregatite la Moscova, spre deosebire de cele de la Chisinau. Sarmanii oameni din Ucraina!” Reproduc una dintre fotografiile trimise de prietenul meu de la Jena, în care este înfatisat un fel de banner, o distinctie oficiala conferita unui colectiv de „oameni ai muncii” din Tiraspol. Pe frontispiciu, deasupra cunoscutului profil al lui Lenin, se afla un citat din parintele bolsevismului: „Pasim catre victoria muncii comuniste!”. În partea inferioara a banner‑ului citim: Кoллектнв коммуннического труда („Colectiv al muncii comuniste”). Timp de peste trei decenii de la prabusirea sa în tara noastra, am trait în iluzia ca aceasta inumana orânduire, comunismul, a disparut definitiv de peste tot. Atrocitatile, cinismul si minciuna care însotesc agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei dovedesc mai degraba altceva, si anume ca, departe de a fi disparut, barbaria comunista s‑a metamorfozat într‑o barbarie înca si mai perversa. Fascismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulenta, nazismul, au fost condamnate si au devenit nefrecventabile si inactive. Comunismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulenta, sovietismul, nu au fost condamnate, sunt înca active, intimideaza si tulbura mintile la sute de milioane de oameni. Pe acei dintre tinerii nostri contemporani, fie dezamagiti de prezentul banal, fie, dimpotriva, preocupati exclusiv „sa faca bani” cu orice pret, carora cuvinte precum democratie, economie de piata, libertate, drepturile omului sau respectul fata de persoana li se par golite de sens sau perimate, îi invit sa faca un exercitiu de imaginatie despre cum este comunismul real, fie el si acela oarecum „îmblânzit” din anii ’80, nu varianta terorismului de stat din anii dictaturii proletariatului. Elev si student, erai îndopat pâna la greata cu lozincile despre fericirea generala adusa de comunism, pe când tu vedeai si stiai câte umilinte îndura si ce eforturi depun parintii tai pentru a procura hrana zilnica si a te sti la adapost. Singurul post de televizuine, cel de stat, transmitea doar câteva ore pe zi, în genere materiale de propaganda servind cultului personalitatii „celui mai iubit fiu al poporului”, Ceausescu. Presa era de asemenea integral aservita si politizata si îti serveau, obsesiv, acelasi discurs mincinos si sufocant. Carti si publicatii, culturale sau de specialitate, din lumea libera nu existau, sau se procurau pe sub mâna, cu mari eforturi. Daca, în cele din urma, reuseai sa faci rost de o bursa la o universitate din Occident, constatai ca „nu ai voie” sa pleci si ti se refuza pasaportul. Dreptul elementar al oricarei persoane de a se duce unde vrea, de a pleca si a se întoarce în tara sa, era la cheremul functionarilor de partid si al Securitatii. Daca, printr‑un miracol, reuseai sa obtii un pasaport asa‑zis „turistic”, o data ajuns acolo, îti dadeai seama ca, în ochii semenilor tai de la Londra, Paris, Göttingen sau Milano, erai un cetatean de mâna doua, marcat parca de o boala fara nume, care îti schilodise chipul spiritual de persoana libera. Ar fi, din partea noastra, a „occidentalilor”, o prostie monumentala si o eroare de neiertat sa ne adapostim cu lasitate în spatele „prudentei” politice si a unei confort egoist (de altfel iluzoriu!) si sa ignoram strigatele de disperare si de ajutor care ne vin din Ucraina, Moldova, Gruzia sau Armenia, tari ai caror cetateni nu vor altceva decât sa fie ca noi, adica sa împartaseasca alaturi de noi idealurile, felul de a fi, principiile si valorile europene. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
