Unele edificii sunt înaltate numai din scaune. În fata scaunelor se întind nesfârsite alei, strajuite de statui ascunse printre arbori. În centrul orasului sunt mai multe fântâni arteziene, din care nu tâsneste însa apa, ci timp. Orasul a fost ridicat în plin desert. Tâsneste în schimb nisip si din când în când, spre seara, sânge în suvoaie. Singurul locuitor al orasului este în acelasi timp rege, judecator, calau, victima si multime. În orasul cu un singur locuitor „timpul are o singura secunda” si „de fiecare acoperis atârna câte un deget murdar”. * Se facea ca fusesem invitat la un mare ospat. În mijlocul invitatilor trona poetul Daniel Corbu. În aclamatia celorlalti, el tinea toastul. Nu stiu care au fost sensurile cuvintelor sale, caci eram mai mult atent la gesturile, decât la vorbele lui. Iar el mai mult cânta decât vorbea, acompaniindu-se dupa fiecare fraza rostita printr-un rapait de tobe. Tot el anima si alamurile, suflând când într-un corn, când într-o trompeta. La un moment dat, a facut un semn, si galagia s-a oprit, iar, printr-un gest subînteles, înclinându-se în fata noastra ne-a poftit la masa. Ne-am asezat cu totii la locurile noastre privind la masa lunga unde au început ca din senin sa apara tot felul de bucate. Cel care le aducea, era tot amfitrionul nostru Daniel, care parca avea nu o pereche de mâini, ci zece, si nu o pereche de picioare, ci o suta, caci el înarmat cu tavi, cu tacâmuri, cu sticle si pahare, misuna peste tot. Zâmbind cu amabilitate tuturor, Daniel parea omniprezent. În fine, când masa fu aproape pregatita, si fiecare farfurie si fiecare pahar se afla în fata fiecarui oaspete, amfitrionul se aseza la locul lui, dând semn ca ospatul poate sa înceapa. Si atunci i-am vazut pe toti cum navalesc asupra bucatelor si încep sa manânce, dar folosindu-si nu mâinile, ci picioarele aburcate pe masa. Marturisesc ca un astfel de spectacol nu l-as fi putut vedea decât în vis. Eu însa eram treaz si mâncam la unison cu ceilalti, folosindu-mi cu dexteritate atât picioarele, cât si mâinile, cum faceau de altfel si ceilalti. Festinul lua, la un moment dat, o întorsatura neasteptata. Caci, în loc sa mai mâncam bucatele, am început, acompaniati de o orchestra nevazut, sa ne mâncam, calcând-ne în picioare, gândurile. Iar Daniel statea în capul mesei si aplauda, atât din mâini, cât si din picioarele sale lungi prevazute cu urechi. Iar la un moment dat, când agitatia s-a mai potolit, Daniel a început sa ne prezinte invitatii sai de seama, care ieseau din oglinzile asezate oblic în sala, dar si din dulapuri, din ferestre si din hornuri. La chemarea lui mai întâi veni Homer, urmat de Orfeu si Euridice. Apoi veni si Odysseas Elytis, flancat si el de o întreaga sleahta de poeti, din Iasi, dar si de dincolo de Prut. Toti se urcara pe genunchii lui Daniel Corbu si începura sa-l ridice în slavi. Drept care poetul, pentru a le rasplati generozitatea, scoase dintr-un sertar secret un set de diplome si de medalii, conferindu-le invitatilor sai, începând cu bunul Homer, si terminând cu Grigore Vieru si Elytis, titlul de cetatean de onoare al sufrageriei sale, în timp ce noi lovind cu tacâmurile în masa îl aplaudam la unison. La un moment dat, oprindu-ma si lasând lingurile în jos, în timp ce mâinile continuau sa se agite în aer, am zis: - Dar bine, mai, Daniel, cum de ti-ai permis sa-l premiezi pe Homer? - Uite ca mi-am permis, spuse Daniel, tragând din narghilea si suflând fumul spre tavan. - Cu ce drept? l-am întrebat. - Draga Nichita, replica Daniel, spre deosebire de tine, eu am un suflet generos si premiez pe toti, si pe cei mari, si pe cei mici. - Dar bine, Daniel, am continuat, aici e vorba totusi de Homer. Cum de ti-ai permis? - Si ce daca-i vorba de Homer? Homer merita sa fie premiat de mult.S uite ca în toata lumea moderna si postmoderna nimeni nu l-a premiat. Eu i-am dat un premiu, ba chiar l-am facut si cetatean de onoare al sufrageriei mele si Homer s-a bucurat. Aproape ca i s-au umplut ochii orbi de bucurie. L-am condus ca pe un oaspete de seama pâna la usa de pe hol. Si stii ce mi-a zis Homer la despartire? - Ce? - Ei, bine, Homer mi-a strâns mâinile cu caldura si mi-a spus: „Draga, frate Daniel, draga frate Corbule, îmi pare rau ca nu ne-am întâlnit la timpul potrivit. Caci daca ne-am fi întâlnit, razboiul troian ar fi avut o cu totul alta soarta. Iar Elena, ei bine, Elena nu s-ar fi îndragostit de Paris. Astfel ca razboiul n-ar fi avut loc... Uite, asta, mi-a spus, sa stii...” * Universul poetic închipuit de Visniec, dincolo de nebulozitatea sa, este exact, exact ca o demonstratie matematica. Demonstratie ce se bazeaza pe metoda reducerii la absurd. Pentru Matei Visniec, pare-se, a exista înseamna a gândi, a concepe si nu a simti. Poezia sa este mai mult proiectia unei minti lucide, a unui creier hiperlucid, decât o rabufnire a subconstientului. Mai mult un univers à la Eugen Ionesco, à la Capek, decât à la Kafka. Orasul închipuit de Matei Visniec este un oras abstract, utopic, un oras idee, guvernat parca de un fel de legi ale lui Zenon, în care sageata zvârlita din arc sta pe loc iar tinta se misca spre sagetator. În care glontele este expulzat din carne, din rana, înapoi în teava pustii. Fiecare poem e ca un bloc facut din placi prefabricate. Constructorul Visniec pare sa fi urmat punct cu punct planul stabilit de arhitectul-poet. Versurile par sa fi fost turnate - cu tot cu usi si ferestre - în alta parte si aduse apoi la locul constructiei. Propozitiile, sintagmele sunt sudate apoi între ele si edificiul poemului se înalta vazând cu ochii. Din aproximativ aceleasi sintagme pot rezulta constructii cu totul diferite. Odata executat, „imobilul” este mobilat cu cele trebuincioase. Sunt aduse dulapuri, draperii, mese, paturi, scaune. Mai ales scaune. Unele edificii sunt înaltate numai din scaune. În fata scaunelor se întind nesfârsite alei, strajuite de statui ascunse printre arbori. În centrul orasului sunt mai multe fântâni arteziene, din care nu tâsneste însa apa, ci timp. Orasul a fost ridicat în plin desert. Tâsneste în schimb nisip si din când în când, spre seara, sânge în suvoaie. Singurul locuitor al orasului este în acelasi timp rege, judecator, calau, victima si multime. În orasul cu un singur locuitor „timpul are o singura secunda” si „de fiecare acoperis atârna câte un deget murdar”. Acest deget murdar e sageata care trimite calatorul prin desert la Marele orologiu descris de Mihai Ursachi în Poemul de purpura. Cunosc pe cineva care si-a imaginat un oras al orbilor, construit si locuit de orbi. Transcriu un mic fragment din carnetelul lui de scriitor: „Deci, iata un oras cladit de orbi. Nici nou, nici vechi. Pare sa apartina mai mult trecutului sau viitorului, decât prezentului. Constructii fara ferestre, doar, pe alocuri, guri de aerisire. Cladiri ovoidale, albe, facute parca din coaja de ou. Par niste oua de pasari uriase. Unele mai mici, altele mai mari. Scari în spirala, trepte înguste. Cladirile sunt legate între ele cu cabluri metalice pe care se plimba orbii, tinându-si echilibrul cu ajutorul unor bastoane albe, lungi ca niste prajini. Au simtul tactil deosebit de dezvoltat. În locul ochilor, li s-au dezvoltat enorme pâlnii, în care poti sa-ti înfunzi mâinile pâna la cot (nu sfatuiesc totusi pe nimeni sa-si vâre mâinile în ochii unui orb: nu se stie peste ce va da acolo). Se orienteaza dupa ultrasunete. Simt de la distanta orice obstacol. Nu stiu niciodata când e zi si când e noapte. Nu se întuneca, nici nu se lumineaza. Par sa traiasca într-un vesnic crepuscul. O lumina grea, apasatoare se scurge de sus. Au picioare lungi, ca niste catalige. Bratele li s-au subtiat si s-au lungit enorm. De asemenea, degetele. Se saluta ceremonios, punându-si mâna dreapta pe piept si înclinându-se adânc unul în fata altuia. Nu vorbesc. Comunica între ei prin telepatie. Tiuituri si tipete ascutite se întretaie în aer. Gânduri, idei, fraze se rotesc în spatiu ca niste pasari nevazute. Domnii orbi îsi descopera capul si se lasa pe strada în genunchi în fata doamnelor oarbe. Doamnele oarbe surâd întinzându-si mânutele albe si delicate spre buzele domnilor orbi. Domnii orbi prind cu multa delicatete mânutele doamnelor si le saruta prelung, ciulindu-si pâlniile ochilor si miscând din urechi. Doamnele oarbe chicotesc de pla­cere si se clatina pe picioarele lor lungi si subtiri ca niste fuse, gata-gata sa-si piarda echilibrul si sa se prabuseasca în gol. Tot chicotind si clatinându-se usor, se îndeparteaza în lumina rece a crepusculului. Copiii orbi se plimba cu trotineta pe aceleasi cabluri. Câte un copil se dezechilibreaza si cade de la înaltime. Nu pateste însa nimic; jos sunt oameni orbi tocmiti special pentru prinderea copiilor orbi ce se prabusesc de pe cabluri. Pictori orbi picteaza peisaje dupa natura oarba. Tablourile sunt expuse pe strazi. În acest oras exista, desigur, si un portret al femeii cu trei sâni si un numar infinit de picioare, un melanj dintre celebra Reparata a lui Emil Brumaru si femeia-vierme pe care o calareste magistrul trecând «pe lânga limanuri, prin intermundii, tarâmuri infirme, fara opriri la cerestile hanuri», înfigându-si adânc pintenii si lovind cu cravasa ochii acelei fiinte, pentru a ajunge, înaintând de data aceasta pe calea vâscoasa a simturilor, la cunoasterea de sine. În acest punct cu desavârsire orb, universurile lui Emil Brumaru si Mihai Ursachi se întâlnesc.” Nichita Danilov este scriitor si publicist
