Pazind cazanul în linistea amiezii, auzi din când în când cazând câte o nuca ori pe strada trecând - urcând, coborând - o masina. Când cade - nuca, desigur - pe piatra de râu ramasa nefolosita pentru pavarea curtii de pe la sfârsitul anilor 1960, piatra de râu printre care a aparut cu vreo 40 de ani în urma nucul din curte, se aude un pocnet mic. Din când în când, una din gainile vecinei cotcodaceste fericita: a ouat un ou - poate. În oala mica picura ultimele picaturi de vodca. Ultimele lemne pârâie si ele pasnic în vatra improvizata, apoi amuteste si focul. Câinii vecinului (de gradina) olandez latra-ndeobste dimineata si seara. Magarul românului reîntors din Canada si stabilit la Amnas rage doar dimineata - si seara, parca. Tare as vrea sa stiu de ce tine omul un magar: „Te pomenesti ca-i magarita!”, i-am zis amicului din sat (ajuns la Amnas înca înainte de 1989, originar fiind dintr-un sat din Marginimea Sibiului). „Parca am citit undeva ca laptele de magarita e foarte sanatos!” Apropo de locuitorii satului: ar iesi (si asta, foarte probabil, nu doar la Amnas) un studiu sociologic mai mult decât interesant despre oamenii care de-a lungul anilor si-au cumparat casa pe aici, unii s-au stabilit aici, altii folosesc casa doar ca una de vacanta (de weekend etc.). Cel mai interesant nou caz (nou pentru mine) de amnaseni noi o reprezinta o pereche de ieseni-ieseni care lucreaza la Bucuresti si si-au cumparat casa-n Amnas! I-am cunoscut recent, trezindu-ma acum doua duminici la poarta cu sotia si un prieten de-al lor din Tomesti (!), care prieten, ce sa vezi, este ruda cu Radu Parpauta („Chiar semanati cu el!”, i-am si spus omului)! Ce mica-i lumea, frate - daramite Românica! Pe urma a venit si sotul („Am venit sa-mi recuperez sotia!”), cu o paleta pentru pizza în mâna, cu coada lunga, întrucât, am aflat apoi, au tinut mortis sa pastreze cuptorul vechi („|sta trebuie darâmat!”, ar fi zis primul mester pe care l-au chemat...), fiind oricum printre cei (relativ putini, din pacate) care vor sa pastreze casa saseasca asa cum e!... Doamne, ce zile de vara indiana au fost fix pâna joi, cu soare si caldura peste zi ca-n mijloc de august (care august s-a terminat cu vreme capricioasa si rece, de toamna-toamna!), parca la comanda pentru mine, doar ca, vorba aceea, de-as fi putut face comanda pentru o astfel de vreme, precis n-as fi obtinut una chiar asa de faina! Zile-n sir în care, când se mai pornea nitel vântul, o adiere, o boare, o pala de vânt, fosnea pasnic cu fulgi mari de frunze galben-verzui de socori galben-ruginii cu urme de verde, mici picturi autumnale fiecare în parte, din batrânul visin. Apropo de vara indiana: în germana i se spune Altweibersommer - vara muierilor batrâne, în traducere. Sau vara babelor, daca vreti. Evident, Weib este de multisor un cuvânt aproape interzis, incorect politic fiind, desigur. Sa fi fost zilele trecute chiar o vara indiana? Din punct de vedere meteorologic s-ar înscrie, calendaristic, nu prea. Oricum, s-a încheiat vineri cu o furtuna-n toata regula, cu de toate, vorba aia: tunete, fulgere, ploaie-n draci, de mi s-ar fi umplut bazinul pentru apa de ploaie negresit - asta daca nu l-as fi golit întru renovare (nu mai tinea apa decât pâna la nivelul de vreo 30 cm - din ceva peste 100!). În fine, poate vine si a doua vara indiana când voi culege strugurii? Doamne ajuta! Care „Doamne ajuta!” tare popular mai e pe la tara, tinând loc în mod curent si de salut - de despartire, desigur. Îl folosesc si eu, chiar daca nu mi-s crestin decât prin traditie. Care traditie, evident, a ajuns mai nou o notiune controversata pe de-o parte si prea usor folosita de te miri cine, pe de alta parte. O teaca, o pastaie goala. Dar ca sa nu termin textul cu o pastaie goala, aflati ca anul asta am pus pentru prima oara si niste fasole alba pe care o credeam oloaga. Când a rasarit, mi-au halit cam multe plantute scârbele de limacsi alogeni, dar câteva tufe au supravietuit si-au crescut si-au tot crescut de le-am pus si câte-un mic arac (o fi vreun soi care-ndeobste se pune/a în lanul de porumb?) si abia astept sa culeg primele pastai uscate. Din pacate n-o sa am o cantitate suficient de mare încât sa folosesc si paleta veche de batut pastaile de fasole, dar poate la anul? Asta daca nu voi avea iar de dus lupte grele cu limacsii iberici din care anul asta am adunat („cules”) aproape 7000 în timpul a trei batalii: la sfârsit de mai, în iunie-iulie, în august-septembrie. În momentul în care scriu aceste rânduri, am ajuns la aproape 700 (696, mai exact) de limacsi adunati în decursul a aproape patru saptamâni. Nota bene: doar în curte! Mda, nu stiu când si cum naiba vom scapa de astia - si de covid. Si parca vad ca pe urma apare alta napasta... Michael Astner este poet, traducator si publicist
