Iarasi e vara, iarasi fugim de caldura dupa care vom tânji la iarna, iar lumea e tot mai preocupata sa se ascunda de arsita zilei. Fiecare cauta un mijloc de a se racori, stând fie sub o streasina, sub un umbrar ori la o terasa, poate la o piscina sau unde le vor permite banii. Cei mai multi, în special cei care traiesc cu grija zilei de mâine stau acasa între betoanele încalzite de soarele dogoritor, încercând sa afle cât le-a mai ramas din bruma de bani pe care o capata lunar din orice sursa. Sunt cei pentru care alimentele reprezinta prima grija cotidiana. Nu c-ar fi bulimici, ci pentru simplul motiv legat de „a se hrani” înseamna „a supravietui”. Ei nu mai tin seama de cât de „în regula” sunt alimentele de la raft, cautând sa aseze în cos produse dintre cele mai ieftine. Nu-i prea vezi zabovind îndelung cu privirea atintita la lista de ingrediente din care vreo doua-trei sunt recunoscute: apa, sarea si soia, restul fiind o combinatie de litere si cifre, de genul E180, parca desprinse din tabelul lui Mendeleev. Cred ca nici cei cu bani nu sunt prea interesati de ce prostii manȃnca, odata cu shaorma sau cu lichidul brun si misterios, din sticla cu broboane abia cumparata. E drept ca, în cazul lor, alta este explicatia, în niciun caz saracia. În schimb, pentru batrâni si sarmani, preocuparea pentru accesibilitatea alimentelor este perfect justificata. În cazul lor, important este sa le ajunga banii din portofel pentru a plati hrana, igiena, întretinerea si un mic,… mic favor de sarbatorile traditionale. Deseori i-am auzi spunând, cu o fericire pe care multi dintre noi nu suntem capabili sa o întelegem, ca au facut o „afacere”, atunci când au prins o „oferta” la supermarket, economisind… 50 de bani. Cam cât „câstiga” boschetarul care reuseste sa-l înduplece pe vreun client, la iesirea din supermarket, sa le cedeze caruciorul cu fisa. Crunta ironie a sortii! În realitate, „afacerea” (câstigul) este a comerciantului care nu-i de pe la noi, care este lacom si care îsi amageste clientul, momindu-l cu sintagma „la doar” (nu stiu cȃti banuti în minus fata de pretul initial) sau aratându-i, într-un chenar îngrosat sau pe un fond viu colorat, antipaticul „99 de bani”, la coada pretului de neam prost. Nici urma de compasiune, la comerciant, el, de fapt, cedând din adaosul de 1.000 la suta, tot de neam prost. Ma întreb: câti dintre voi au auzit sau au vazut ca o „multinationala” (ca tot ne-au invadat comertul, aruncându-l la gunoi) a renuntat la produsele aflate la limita expirarii în favoarea unor sarmani sau a unor pensionari cu venituri jenant de mici? Sau care a generat o campanie prin care, în baza cuponului, sa le ofere acces la produse cu pret redus? Mai debraba le distrug! De altfel, nici pe maruntii comercianti autohtoni nu i-am vazut cedând gratuit produsele nevândute peste zi. Prefera sa le scoata la revânzare, a doua zi, desi mai nimeni n-ar da o para pe ele. Nici macar sarmanii. Aceasta este Romȃnia secolului XXI?
