E cam greu sa gasesti sfinti si cavaleri imaculati în politica, s-au spus de-a lungul vremurilor multe minciuni gogonate, dar rareori s-a atins un asemenea grad de perfidie si de rastalmacire a adevarului. Într-un eseu de mici dimensiuni, dar scânteietor prin verva si inteligenta, eseu intitulat Despre minciuna (Plon, 1994), Jacques Laurent - scriitor admirabil, premiul Goncourt în 1971 - pune în discutie diferitele fatete ale minciunii, precum si relatia dintre minciuna si adevar. Multe consideratii pleaca de la exemple din sfera literaturii, destule însa au o deschidere si mai larga, implicând istoria si politica. Printre altele, vorbeste despre modul în care Lenin a conceput rolul intelectualilor devotati partidului: doar ei pot fi detinatorii adevarului, ei au tot dreptul de a gândi si a vorbi în locul maselor. O serie de intelectuali occidentali si-au luat în serios rolul atribuit de Lenin si au devenit în fapt propagandisti ai Kremlinului. Jean-Paul Sartre este un astfel de caz trist, enormitatile pe care le-a debitat au ajuns celebre. Un exemplu: referindu-se la asa zisul „raport secret” al lui Hrusciov, care denunta crimele stalinismului, Sartre a reactionat vehement, spunând ca dezvaluirea atrocitatilor era un sacrilegiu, un act nebunesc, întrucât poporul nu era pregatit, inclusiv (de fapt, mai ales) din cauza unui nivel de trai scazut. Care ar trebui sa fie nivelul de trai al vulgului pentru ca el sa merite sa afle adevarul, Sartre nu ne mai spune. Se subîntelege ca Sartre prefera, cinic, minciuna: proletariatului i se acorda, astfel, dreptul la minciuna. Interesant e ca un alt filozof, Brice Parain, considera ca minciuna e un simptom al dispretului fata de interlocutor si, în genere, fata de oricine e socotit inferior (intelectual, social etc.). Sigur ca minciuna e omniprezenta, acceptam de regula formele ei benigne: ne iluzionam, ne amagim, inventam povesti (fictiunea e minciuna), politicienii fac promisiuni pe care nu le vor îndeplini etc. Când reaua credinta agresiva se asociaza minciunii, lucrurile se complica. Nimic nu este mai jignitor si mai exasperant, scrie Jacques Laurent, decât sa constati ca esti victima unui mincinos cu tupeu, care ajunge sa fie crezut de catre naivi si de catre cei lipsiti de discernamânt. Mi-am amintit de cartea lui Laurent vazând zilele trecute o declaratie a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov. Dupa ce secretarul general al ONU a reamintit ca exista o rezolutie a Natiunilor Unite care condamna invazia rusa, Lavrov a replicat ca oricum la acel vot nu a fost consens, si ca daca nu s-au înregistrat mai multe voturi împotriva este pentru ca SUA a facut presiuni enorme, i-a santajat pe ambasadori, i-a amenintat ca vor fi expulzati copiii lor care studiaza în Statele Unite etc. Toate aceste aberatii erau debitate fara cea mai mica ezitare, nici un muschi nu se clintea pe fata ministrului, ceea ce este - nu încape îndoiala - rezultatul unui îndelung, tenace exercitiu al minciunii. Razboi? Nicidecum, spun Lavrov si ceilalti lideri de la Kremlin, armata rusa a intrat în Ucraina tocmai pentru a opri razboiul declansat de ucraineni. E cam greu sa gasesti sfinti si cavaleri imaculati în politica, s-au spus de-a lungul vremurilor multe minciuni gogonate, dar rareori s-a atins un asemenea grad de perfidie si de rastalmacire a adevarului. Ni se tot repeta ca, dupa 1990, ar fi fost un acord între Gorbaciov si occidentali, acestia promitând ca NATO nu se va mai extinde. Nu exista nici o urma a acestui acord si nici o marturie ca ar fi fost vorba de o întelegere verbala. Tarile care au aderat ulterior la NATO au vrut ele sa faca acest pas, si asta tocmai de teama ca vor fi agresate de catre hrapareata Rusie. Evenimentele ultimilor ani sunt distorsionate în asa fel încât sa dea satisfactie celor care se nutresc din antiamericanism: Maidanul ar fi fost regizat de la Washington, americanii trag profituri imense din razboi (armament etc.), Rusia e încoltita si trebuie sa se apere s.a.m.d. E uluitor câta raspândire au astfel de „teorii”, si asta nu numai în Rusia. Dar în primul rând în Rusia. Ma gândesc la o posibila explicatie. Rusia a trait 70 de ani în minciuna absoluta, comunismul fiind cea mai mare farsa (farsa tragica) din istoria omenirii. Sub Lenin, sub Stalin, sub Hrusciov si sub Brejnev, propaganda Kremlinului s-a bazat pe minciuna, pe falsificarea realitatii. Aceasta situatie nu putea sa nu lase urme în mentalul colectiv, dupa cum, pe de alta parte, prezenta unor cadre KGB la vârful puterii arata ca exista o continuitate la acest nivel. Propaganda opereaza cu aceleasi metode rudimentare, eficiente tocmai fiindca sunt rudimentare. Constatarea e valabila si pentru celelalte tari din fostul „lagar socialist”, chiar daca între ele exista diferente sensibile si chiar daca propaganda oficiala nu are acolo, din fericire, aceeasi intensitate si acelasi impact. Revin, în încheiere, la cartea lui Jacques Laurent care povesteste o anecdota savuroasa. Se zice ca sultanul (care o fi fost) ar fi spus despre ambasadorul Rusiei, contele Ignatov: „Omul acesta e atât de mincinos încât nici macar contrariul a ceea ce el afirma nu este întotdeauna adevarat”. Lavrov a avut înaintasi pe masura. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
