Ucraineanul e principalul strain cu care ne vom confrunta de-acum încolo. Si vor sari scântei. Genetic, nu suntem construiti sa iubim strainii. Dimpotriva. Necunoscutul sau nefamiliarul, fie ca e vorba de aspectul fizic, de limba, de cultura, e perceput de creier mai întâi ca o amenintare. Dureaza o vreme si doar daca „strainul” ne transmite, constient sau nu, semnale clare de bune intentii, pâna când ratiunea ne asigura ca totul e în regula cu el si-l putem accepta printre noi. Altfel, ramânem la premisa negativa: cu strainul trebuie sa fii circumspect, sa te astepti oricând la ceva rau. Iar consecinta e ca suntem mereu tentati sa interpretam comportamentul strainului în cheie negativa, sa-i punem în cârca mai mult decât merita, sa-l judecam fie prea aspru, fie chiar nedrept. În România sunt deja câteva zeci de mii, poate chiar peste o suta de mii (cât un oras maricel), de ucraineni refugiati care au decis deja sa ramâna. Unii cu gândul ca trebuie sa fie cât mai aproape de casa pentru momentul când se vor putea întoarce, altii cu intentia de a se stabili aici definitiv. Iar asta ne va crea niste probleme. Deocamdata totul pare în regula. Suntem înca sub imperiul empatiei si al compasiunii pentru niste oameni, fie ei si straini, obligati sa-si paraseasca tara natala de frica mortii. Înca vedem în ei suferinta si drama unei tari si mai putin sau deloc ceea ce sunt ca fiinte individuale. Dar asta nu va dura. Pe masura ce contactele noastre cu ei se vor înteti, vom începe sa-i evaluam tot mai mult ca pe niste indivizi diferiti de noi, ca pe niste straini, si tot mai putin ca pe niste simple victime, abstracte pâna la urma, ale unui razboi. Iar judecatile noastre vor fi deseori nedrepte si nemiloase. Iar unii dintre noi vor ajunge sa-i urasca. Zilele trecute, la intrarea în Iasi, pe un trafic deloc prietenos, m-am trezit depasit în forta si cu mult peste limita de viteza legala, de un mastodont de peste 100 de mii de euro, un Mercedes cu numar de Ucraina. Cât l-am mai avut în raza privirii, am vazut cum facea practic slalom printre celelalte masini, încalcând toate regulile, nemaivorbind de cele de bun-simt. Si m-am indignat. Si m-am pomenit zicându-mi imediat: deci noi îi omenim pe astia, ca-s, chipurile, amarâti si ei uite ce fac. Evident, dupa aceasta reactie de moment, m-am calmat si am început sa rationez. În primul rând, mi-am dat seama ca daca nu avea numar de Ucraina, ci de România, reactia mea ar fi fost mai înteleapta. Nu mai întelegatoare, ci mai corecta. În primul rând nu as fi generalizat. Nu as fi spus nimic care sa se refere la români în general. As fi fost cu siguranta mai nuantat si mai îngaduitor. O masina condusa la fel de agresiv, dar cu numar de România intra, în mintea mea, în categoria „de-ai nostri, dintre noi”. Îi cam stiu cum arata, cam ce fel de indivizi sunt, din ce categorie sociala. Îmi sunt cumva familiari. În plus, români ca mine fiind, îi consider cumva egalii mei, cu aceleasi drepturi si obligatii. Cu strainii e altfel, iar daca strainul e ucrainean cu atât mai rau. De la un strain te astepti la un comportament mai degraba obedient, iar orice încalcare cu buna stiinta a legilor si a regulilor locului ne apare drept aroganta si sfidare, daca nu de-a dreptul insulta. Pentru ca nu e ca noi, dintre noi, strainului i se iarta mai putin. Ucraineanul e principalul strain cu care ne vom confrunta de-acum încolo. Si vor sari scântei. De la un moment dat, un singur gest necugetat, un singur accident nefericit, un singur incident cu consecinte grave în care va fi implicat un ucrainean refugiat aici, va fi suficient pentru a declansa în noi fobia fata de orice ne este strain: xenofobia.
