Doamnei Lili Ichim... care nu mai este nici ea. Recunosc: nu m-am documentat deloc pentru articolul acesta. Prietenii mei care lucreaza în presa mi-au dat mai multe piste de urmat: sa vorbesc cu decidentii, sa merg pe urma actelor, sa alcatuiesc dosare cu ce s-a scris deja de-a lungul anilor si sa încep printr-o sinteza etc. Nu am facut-o, pentru ca, dincolo de chichite si dileme avocatesti, protocoale de investitii si birocratie, un fapt este evident si strigator la cer: Filarmonica e în paragina! De mai multi ani, minunata orchestra a Filarmonicii „Moldova” din Iasi, despre care au vorbit cu admiratie Sergiu Celibidache sau Iosif Sava, tine concerte în diferite sali din oras, cu acustica nepotrivita si atmosfera de cinematograf. Si asta îi doare (chiar doare!) pe cei care, de multi ani de zile, au zilele saptamânii tintuite în functie de programul concertelor, cvartetelor si recitalurilor. Îmi amintesc de anii studentiei când, vreo cinci colegi de la Filosofie, veneam în fuga, netrecuti pe acasa, la concert. Doamna Lili, controloarea de la usa, ne stia si ne primea fara bilet, cu gesturi largi, spunându-ne în soapta: „Gasiti locuri mai în spate, nu sunt veniti cei cu abonamente!”. În pauza vorbeam cu ea, care asculta la repetitii tot programul, si comentam, dupa cum ne pricepeam, interpretarea. Îi placeau primele doua concerte pentru pian ale lui Rachmaninov, pe care i le-am copiat pe CD. Pentru asta, m-a lasat sa vin pe furis la o repetitie, ca sa aud „cum explica dirijorul”. Nu am înteles prea multe, dar m-am simtit ca un print în sala colorata în galben, cu arcuri frânte si candelabre negre, cu scena prietenos desfasurata în fata publicului, cu pereti care raspândeau cu caldura sunetul si cu un ciudat sentiment ca sunt acasa în cladirea altminteri impozanta si sobra ca o mânastire. Familiaritatea cu locul în care se tineau concertele noastre minunate era o taina si de fiecare data când plecam pe undeva mai mult timp, mi se facea dor: de muzica de aici, de Doamna Lili, de cladirea Filarmonicii cu culorile ei calde si acustica prietenoasa. Acum, din peretii coscoviti ies niste tepuse. Nu stiu cum are Iasul tupeul sa se cheme „capitala culturala”, de vreme ce are inima sa lase lucrurile în halul asta. Nu ma intereseaza ca exista (sau au existat) probleme de patrimoniu nerezolvate între Statul român si Biserica Catolica. Ma lasa rece si faptul ca, în 2018, într-un „moment de mare încarcatura emotionala” (M.P.), Consiliul Judetean a preluat cladirea si a promis ca o repara. Se pare ca emotia administratorilor în costume de doi lei nu a trecut înca, iar palpitatiile aferente sau frica de înaltime (si de D.N.A., probabil) îi împiedica sa urce pe schela. Se (of, acest se anonim) „cauta solutii”, dar în acest timp, cladirea Filarmonicii mele sufera. Nepregatindu-ma, cum spuneam, pentru articol, nu stiu exact cui ma adresez, dar totusi ma adresez cuiva: nu va este rusine? Sa va fie! De curând, „s-au gasit linii de finantare” în PNRR. Chiar în capitolul, denumit poetic, Valul renovarii (nu în cel dedicat culturii!). Se pare ca, dupa unii „finantisti”, Bach, Mozart sau Rachmaninov nu au ce cauta nici la cultura, nici la educatie, pentru ca nu sunt creatori de „valori civice” si „coeziune sociala”. Muzica clasica nu este sustenabila, civica sau, Doamne iarta-ma, rezilienta. Cui îi pasa de necuprinsul ei, de adevarul ei înfricosator, de faptul ca, prin muzica, ajungem poate sa ne împacam cu Cerurile, cu noi însine si cu propriul destin... Bine, fie si în Valul renovarii. Dar sa se faca odata! Pentru ca sa ascultam, în Filarmonica noastra, muzica. Nu pentru a asigura „cresterea performantei energetice, cât si stabilitatea structurala si functionala, din perspectiva unei abordari integrate bla-bla-bla...”. Pentru Bach, Mozart si Rachmaninov, fiindca ei ne-au definit umanitatea de câteva sute bune de ani. Nu pentru a face economie de curent. Nu asta trebuie sa faca o Filarmonica. Eroii mei „civici” ar fi acei muncitori si ingineri (si administratori) care ar intra pur si simplu în Filarmonica si s-ar apuca de construit, fara a mai tine cont de PNRR, termene si proceduri. Cu ce bani? Cu aceia care se cheltuie pe toate prostiile, de la steaguri, popici de fonta, luminite, târguri de caciuli si câte si mai câte. Ca sa ne luam înapoi Filarmonica noastra, ca ne este dor de ea. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
