Cristina Cheveresan nu preia pe retina simpla magie turistica a Venetiei (unica si ea de altfel - am trait-o, nu e nimic rau în a-ti asuma, relaxat, exotismul fermecator al perlei din Marea Adriatica), ci, aidoma unui semiotician versat, urmareste semnificatia subtila, deopotriva spirituala (diacronica) si mentalitara (sincronica), a contextului în care se gaseste si pe care îl decodifica migalos, cu voluptatea „artistului frumusetii”, imaginat cândva de Nathaniel Hawthorne. În 2011, când am ajuns la prestigioasa Universitate din Padova, o veritabila University of Cambridge a Italiei, fondata în 1222 (dupa modelul revolutionar al suratei britanice, care, gratie efortului unui grup de intelectuali îndrazneti, se nastea, în 1209, „rupând-se”, practic, din Matricea Oxoniana), prin „taierea” (la rându-i) a „cordonul ombilical” ce o lega de batrâna Scoala Bologneza, nu am acordat atentie existentei unei institutii de învatamânt superior si în foarte apropiata, geografic, Venetie. Vechiul Ducat constituia, pentru mine, un centru al istoriei europene, aureolat de o formidabila traditie artistica si o singulara butaforie urbana. De asemenea, decorul fascinant al unei tragedii shakespeariene fundamentale. Prea putin însa si un centru academic. Stiam, desigur, în clipa când am sosit în Venetia (ca vizitator din Padova vecina), ca functiona acolo o Universitate (Ca’ Foscari), dar detaliul mi se parea nesemnificativ. Întemeiat la 1868, asezamântul educational în chestiune era, vorba aceea, „mai tânar” chiar decât propria-mi Alma mater ieseana ( ivita la 1860), daramite în raport cu gigantul padovan din 1222, cum spuneam, „gigant” dinspre care „veneam” eu atunci cu snoaba mefienta. Citind jurnalul excelentei anglisto-americaniste timisorene Cristina Cheveresan - Mansarda la Venetia. Noua saptamâni în laguna (Humanitas, 2021) -, am constatat (a câta oara?) natura pernicioasa a stereotipiilor care ne guverneaza, de regula, viata. Cristina Cheveresan a beneficiat, în vara-toamna anului 2019, de o bursa la amintita Universitate venetiana, iar experienta prilejuita de acel fellowship a dus la scrierea interesantei (si splendidei!) carti de fata. Stiu, unii dintre cei care au parcurs volumul - poate si autoarea însasi - s-ar întreba acum de ce mi s-a schimbat neaparat perspectiva asupra Universitatii Ca’ Foscari (ce apare, de-a lungul textului diaristic, oricum, în fundal, prim-planul fiind ocupat tot de formidabilul loc mitologic unde se deruleaza actiunea)? Voi raspunde cumva „psihanalitic”. Subliminal, observatorul atent si/sau hermeneutul serios realizeaza rapid ca efervescenta academica, sub imperiul careia profesoara timisoreana a trait în cele noua saptamâni venetiene, se afla, în fond, la baza modului ei de a raspunde stimulilor istorici înconjuratori, fara îndoiala, exceptionali în cazul dat, dar insuficienti, în sine, pentru a furniza atât de mult „material” intelectual si cultural cât gasesti în jurnalul mentionat. Mai exact, Cristina Cheveresan nu preia pe retina simpla magie turistica a Venetiei (unica si ea de altfel - am trait-o, nu e nimic rau în a-ti asuma, relaxat, exotismul fermecator al perlei din Marea Adriatica), ci, aidoma unui semiotician versat, urmareste semnificatia subtila, deopotriva spirituala (diacronica) si mentalitara (sincronica), a contextului în care se gaseste si pe care îl decodifica migalos, cu voluptatea „artistului frumusetii”, imaginat cândva de Nathaniel Hawthorne. Or, intensitatea analizei exterioare nu putea fi generata, as constata, decât de combustia intelectuala interioara, determinata, în logica inexpugnabila a lantului de cauze si efecte, de spatiul academic unde autorea lucreaza sustinut. Numai Universitatea, cu sistemul sau de animare a curiozitatii intelectuale - se vede, bine pus la punct la Ca’ Foscari -, provoaca si întretine astfel de spectacole hermeneutice. De aceea, cred ca Universitatea din Venetia are calitati academice de prim rang (vizibile si în notele - chiar daca de plan secund - redactate de Cristina Cheveresan în cartea sa). Autoarea întâlneste ori reîntâlneste aici figuri emblematice ale americanisticii internationale, face cercetare de nivel înalt si ramâne conectata la toate forurile universitare mondiale cu care si-a construit, în timp, legaturi (cu precadere, la cele axate pe opera lui Philip Roth, aria principala de interes a Cristinei). Pentru mine, acest mediu efervescent ofera ceva în plus. Le pune pe aceeasi lungime de unda pe universitara Cristina Cheveresan si pe scriitoarea Cristina Cheveresan. Cele doua „calitati” ale intelectualei timisorene se completeaza, în intervalul academic-cultural al Venetiei, sub un imbold de armonie si echilibru demn de invidiat (de noi, cei „cazuti” în necrutatoarea „schizoidie”). Jurnalul - care ilustreaza perioada imediat premergatoare pandemiei - are o neasteptata strucurare temporala. Desi, evident, ancorat în prezentul anului 2019, el trimite frecvent la trecutul apropiat sau îndepartat (m-a impresionat, de pilda, amintirea momentului „9/11”, a felului în care autoarea, precum toti cei care au cunoscut societatea americana nemijlocit, a reactionat la trauma new-yorkeza) si permite incursiuni în viitor (Cristina Cheveresan revine, în intermezzo-uri pline de nostalgie, din perspectiva anului 2020, din plina „molima” deci, asupra universului luxuriant venetian). Mansarda din laguna a Cristinei Cheveresan este, prin urmare, locul minunat în care academia si literatura s-au întâlnit într-un mod creator. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
