Istoricul Ioan Caprosu ar fi împlinit azi 87 de ani. Întâmplarea face ca atunci când istoricul Caprosu a plecat în eternitate ma documentam sa conduc un workshop pentru cercetatori, la Duke University, despre rolul mentorilor în cultivarea eticii cercetarii academice. În Statele Unite mentoratului i s-au dedicat studii numeroase în contextul cercetarilor despre factorii care propulseaza productivitatea si etica din domeniul academic, dar si de pe piata muncii în general. Rezultatele lor indica faptul ca organizatiile care promoveaza mentoratul sunt mai productive, ating mai usor succesul, iar angajatii lor progreseaza mai rapid profesional si ierarhic. În cercetare, mentorii au un rol covârsitor pentru ca toarna fundatia valorica a celor pe care îi îndruma. Asadar, institutiile de învatamânt prestigioase au înteles ca trebuie sa cultive mentoratul pentru a promova rigoarea, respectul fata de metodele investigatiei si onestitatea demersului de cercetare. Daca în trecut mentoratul era vazut ca o arta, azi e privit ca pe un bagaj de deprinderi dovedite eficace, care se învata. Institutii de cercetare, asociatii profesionale au alcatuit ghiduri de mentorat stiintific precum cel al Institutelor Nationale de Sanatate or al Asociatiei Americane de Psihologie, de exemplu. Reviste prestigioase ca Nature si Science au publicat articole despre principalele elemente ale mentoratului de succes. Au intervievat mentori prestigiosi precum laureatul Nobel Robert Lefkowitz, pentru care mentoratul este un angajament pe viata si o necesitate pentru oricine, nu doar pentru debutanti. Facultatea de Istorie din Iasi a avut timp de o jumatate de veac nu doar un mare savant, ci si un mare, mare mentor. Apostolatul sau a urmat toate principiile mentoratului academic modern de la primul pâna la ultimul. Cercetari recente arata ca mentoratul e eficace atunci când mentorii stabilesc standarde înalte, atunci când cultiva relatii de încredere cu discipolii pe care îi ghideaza, dar le ofera si independenta, pentru a se putea forma. Sunt numerosi istorici care ar avea mult mai multe de spus despre standardele si încrederea sadita de Profesorul Ioan Caprosu, despre rolul jucat în formarea lor ca universitari ori cercetatori. Ca profesor si îndrumator de licenta noua ne-a recomandat totdeauna teme care presupuneau lucrul cu izvoarele si pe care studentul putea construi mai târziu daca voia. Dispretuia tezele de licenta care erau doar compilatii din compendii. Multora, printre care si mie, ne-a recomandat sa facem licenta pe teme de istorie locala, caci istoria medievala a fostelor tinuturi era neexplorata, iar documentele erau din belsug. Asadar am cercetat tinutul Tecuciului în documentele medievale. Era o datorie, ne spunea. Când m-am dus la el cu teza finala, în manuscris, înainte de dactilografiere, mi-a dat unda verde, aratându-se multumit. I-am dus apoi teza dactilografiata (i-o dictasem unei dactilografe din Casa Patrata, pe care o gasisem cu greu si la un tarif piperat). L-am întrebat pe Domnul Decan daca sa duc lucrarea la legatorie sau doar sa pun un arc. „Duduca, dupa atâta munca… Sa stii ca o lucrare de licenta e ca o femeie. Daca e buna si frumoasa, nu-i pacat sa fie sleampata?“ Iar eu am priceput ca îmi recomanda sa leg lucrarea. Am citit un studiu într-o revista de psihologie sociala despre cât de important este ca mentorii sa fie întelegatori cu cei care vor sa învete. Sa nu îsi descurajeze studentii, ci sa le insufle încrederea în sansele lor de succes pentru a nu îi îndeparta de cercetare ori a le crea un sentiment de neapartenenta la grupul profesional la care se raporteaza. Lucrul acesta este cu atât mai important în cazul studentilor din categoriile etnice sau sociale mai putin reprezentate. Meticulosul si pretentiosul profesor Caprosu a fost parintele adoptiv cel mai uman, mai întelegator si mai empatetic al zecilor de basarabeni veniti la studii la Facultatea de Istorie din Iasi în anii 1990-1995. A înteles cât de greu le era, la o vârsta dificila, de doar 16-17 ani (caci absolveau cu zece clase, dupa stilul rusesc daca nu gresesc), în tara straina, fara parinti si prieteni, ironizati pentru limba lata si accentul rusesc, cu resurse materiale putine. Basarabenii au gasit totdeauna o vorba de îmbarbatare în biroul decanului Caprosu. Noi, românii cei aroganti, îi invidiam pe moldoveni pentru atentia de care acestia se bucurau în ochii decanului. A trebuit sa emigrez în SUA ca sa înteleg pe pielea mea importanta omeniei si a sprijinului sau de atunci pentru colegii din Basarabia. Cei mai multi dintre ei s-au întors în Basarabia dupa absolvire. „Basarabia are nevoie de voi”, rememora unul dintre ei, într-un articol aparut peste Prut la moartea profesorului Caprosu. O întreaga generatie de intelectuali de peste Prut din care s-au ales profesori universitari, politicieni si cercetatori sunt fostii sai copii de suflet. Asa cum generatii de profesori de istorie si istorici importanti îi datoreaza macar în parte succesul. „A promovat întotdeauna valoarea“, consemna Facultatea de Istorie într-un articol in memoriam din aprilie acest an. Istoricul Ioan Caprosu, membru de onoare al Academiei Române, a fost editor al mai multor volume din colectia Documenta Romaniae Historica considerate esentiale pentru istoria vietii cotidiene medievale si premoderne românesti. Editarea primei editii filologice a Bibliei de la 1688 (împreuna cu reputatii filologi Alexandru Andriescu si Vasile Arvinte) a fost un proiect inedit în România, început de un grup de cercetatori români si germani, în cadrul unui parteneriat academic între Albert-Ludwigs-Universitat din Freiburg im Breisgau si Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Ioan Caprosu a editat cele zece volume de Documente privitoare la istoria orasului Iasi si este co-autor al cartii Iasii vechilor zidiri pâna la 1821, alaturi de Dan Badarau. Din cauza spiritului critic si a stilului dureros de direct, academicianul Ioan Caprosu si-a atras antipatii, unele adevarate patimi pe viata. (Am fost si eu la un moment dat printre studentii ce l-au dezavuat în contextul unor presupuse intrigi electorale.) Cu câtiva ani în urma, numele istoricului a aparut pe o lista a 200 de intelectuali care ar fi colaborat cu Securitatea. Lista continea cazuri la gramada, amestecate în mod nu doar insensibil, ci si profund discutabil. Domnul Caprosu nu facuse niciodata un secret din obligativitatea de a da declaratii dupa întoarcerea din strainatate, dar a negat orice alta forma de colaborare. De când ma aflu în contact direct cu lumea academica vestica, stiu ca regulamentele federale în SUA obliga cercetatorii implicati în proiecte stiintifice internationale sa semneze formulare si declaratii asemanatoare, în interese de securitate nationala. Pâna la proba contrarie, nu am motive sa ma îndoiesc de integritatea si umanitatea Profesorului Caprosu. Când am aflat ca Domnul Caprosu s-a savârsit, mi l-am amintit la biroul sau din camaruta de la catedra de Istorie Universala, un spatiu pe care îl împartea ziua cu alti trei sau patru colegi de catedra, dar în care trona singur seara de seara. Avea un program riguros pe care l-a respectat disciplinat, chiar si când era bolnav. „Trebuie sa lupti, sa tragi de tine, ca altfel te trage patul”, mi-a spus la una din ultimele noastre întrevederi anuale, din timpul scurtelor mele sederi acasa, la Iasi. Stiam de douazeci si ceva de ani ca trebuie sa îl vizitez mereu înainte de prânz. La prânz, era lege: pleca acasa, în Podu Ros, sa ia masa cu sotia a carui pierdere i-a adus multa suferinta în ultimii trei ani si ceva de viata. Nu era nevoie sa dau telefon înainte de a-l vizita la biroul din corp A al Universitatii. Ciocaneam la usa. Se ivea de dupa volumele groase de documente, dictionare si manuscrise, care se înaltau în turnuri, pe birou. Si, invariabil continua: „Poftim Duduca, ma bucur foarte mult sa te vad”. Iar dupa formulele ospitaliere, devenea grav si serios, iar eu stiam ca urma critica ziarului. Observa cele mai mici greseli de scriitura, de documentare ori de ortografie pe care le trata ca pe adevarate infractiuni. Dar am înteles ca aceasta critica reflecta înainte de toate un atasament sincer fata de Ziarul de Iasi pe care îl iubea si pretuia, pe care îl voia bun, corect, fara greseala. La fel suferea pentru Facultatea de Istorie din Iasi, care fusese în vremea mandatului sau de decan prima sau a doua din tara, si unde înainte de 1991 era concurenta între 15 si 30 pe loc, dar care, în anii 2000 ajunsese sa aiba studenti care puneau virgula între subiect si predicat. „Jumatate din ei ar trebui sa nu treaca clasa”, zicea nadusit. Când a încetat sa predea - ce mare usurare! În ciuda scrupulozitatii scolastice pentru detalii, Domnul Ioan Caprosu nu a fost prizonierul lupei. Asa cum desi pasionat de istorie locala, nu a fost un provincial. A înteles si probabil ca a vazut si în Vest, cât a predat la Portland, în Oregon si în Europa în anii 80, ca valoarea sta în originalitate si în cercetarea fundamentala a izvoarelor. Istoricii care scriu o istorie interpretativa, eseistica, tragând concluzii subiective pe baza unor scrieri prealabile, fara a merge la izvor, la sursa primordiala, nu sunt cercetatori, credea el. La o concluzie similara a ajuns filosoful Alex Rosenberg, de la Duke University, ce a dedicat acestei teme o carte cu multe reverberatii: „How History Gets Things Wrong: The Neuroscience of our Addiction to Stories” (2018, MIT Press). Citind cartea, am gasit în ea si o confirmare a gândirii riguroase a domnului Caprosu - un istoric mare dintr-o tara mica. Un istoric si un mentor indiscutabil mai mare decât vremea sa. Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internationala la Duke University unde, în prezent, este Scientific Integrity Associate în cadrul Duke Office of Scientific Integrity
