Gabriel Caloian e un expansiv, care atunci când picteaza nu are nici un plan schitat dinainte. El stie ca impulsurile sale venite din interior se vor conjuga cu cele din exterior. De aceea, poate, pictura lui pastreaza ceva din vertijul de foc al legilor karmice si al liniilor de forta ale destinului. Dupa stiinta mea, Gabriel Caloian este printre putinii artisti plastici ieseni din generatia relativ tânara care a renuntat la orice contract social, consacrându-se cu totul artei. Si asta nu a facut-o doar o data, ci si-a abandonat slujba de doua ori. Odata când era profesor la o scoala aflata la 40 de km de Buzau, pentru a veni la Facultatea de Arte Vizuale si Design din Iasi, si a doua oara, când a renuntat la postul de librar, alegând profesia de liber cugetator, în sensul strict kafkian al cuvântului. Desigur, a fost o pierdere mai întâi pentru Humanitas, unde Gabriel Caloianu s-a initiat însusindu-si meseria de librar, apoi si pentru Libraria Cartea Româneasca Educational, de unde artistul a demisionat, luându-si lumea în cap. Pictorul prinsese meseria de librar din zbor, dar lucra ca un profesionist desavârsit. Cotoarele si mai cu seama titlurile cartilor exercitau asupra mintii si spirtului sau aceeasi fascinatie pe care o exercita simpla vedere a clapelor pianului asupra degetelor unui pianist. Chiar si trezit în toiul noptii, nauc înca de somn, un instrumentist obsedat de meseria sa poate cânta, concomitent, la mai multe instrumente muzicale deodata, substituind o orchestra ascunsa undeva în spatele simturilor sale. Un lucru similar se întâmpla si cu graficianul Gabi Caloian metamorfozat în librar: bâjbâind prin întuneric, mâinile sale somnambule gaseau cartile ratacite prin diverse colturi ale librariei lui aflate într-un spatiu asezat undeva între vis si realitate, le stergeau de amprente si le asezau la locul lor în raft. Apoi mai era vorba si de numele autorilor, si de chipurile, si de gesturile cititorilor ce-si proiectau umbra în vitrina luminata de reclame a Librariei Cartea Româneasca de pe bulevard. Lucrând ca librar, Gabriel Caloian învatase sa citeasca atât pe verticala, cât si orizontala, orientându-se dupa forma si pulsatiile literelor. Retinea paragrafe si pagini întregi de roman, de poezii sau de eseuri, ba chiar si de lucrari stiintifice mai mult sau mai putin anoste din domeniul vast al acusticii si medicinii bucale. Meseria de librar îi intrase în sânge, si faptul acesta îl enerva peste masura, caci adevarata sa pasiune era, totusi, pictura. Însa pictorul Gabriel Caloian nu voia sa-si neglijeze arta de dragul unei meserii straine modului sau de-a fi. Si apoi, meseria de librar nu era nici prea banoasa, si nici nu-ti oferea prea mari satisfactii; astfel ca atunci când a renuntat la slujba pictorul a chiuit pe strazi de bucurie. Scapase de stres si corvoada. Scapase si de supraveghere, si de cititori prea insistenti. Scapase chiar si de Emil Brumaru si de spectrul sau, care, din când în când, pogorând ca un duh din tara umbrelor potopite de neant, venea în mod regulat la librarie si inspectând cu migala lui obisnuita rafturile de carti, îi lua la rost pe angajati, cautându-le nod în papura. Asa facea si în ultimii sai ani de viata poetul, asa facea si acum, descinzând din „rezervatia de îngeri”, pentru a întoarce si a se strecura, pret de câteva minute, cuibarindu-si duhul în paginile cartilor. De obicei Emil Brumaru nu iesea din casa înainte de ora unsprezece. Erau însa si zile când venea mult mai devreme, uneori chiar înainte de deschidere. Vizitele lui Brumaru la Libraria Humanitas aveau ceva din aerul unor inspectii judiciare, caci poetul, avid de noutati, nu avea încredere în informatiile pe care i le furnizau spasiti librarii, cerând sa i se aduca registrul de intrari si de iesiri, uneori si condica de reclamatii. Îl interesau noutatile. Rasfoia cu aviditate fiecare carte proaspat iesita de sub tipar, mirosind înca a cerneala. Ochii sai se calauzeau, totusi, mai mult dupa mirosul pe care-l emanau literele si dupa moliciunea lor. Poetul voia sa miroase si sa pipaie tot ce-i aparea în fata ochilor. Simpla vedere a lucrurilor îl încarca de suspiciuni, punându-l pe gânduri. De aceea avea tendinta sa pipaie si sa miroase toate maruntisurile, pentru a se convinge ca realitatea de care avea parte nu e o simpla iluzie. Iar atunci când deschidea o carte, buricele degetelor sale se transformau în adevarate ventuze prevazute cu papioane gustative si olfactive oprindu-se asupra fiecarei silabe si a fiecarei litera, pentru a putea da verdictul final în privinta autenticitatii lor. Poetul nu suporta cuvintele ce aveau contururi dure, îi placeau doar cele ce posedau o moliciune feminina si forme pe care le puteai mângâia. În afara de aceasta, dupa cum constase Gabriel Caloian, Emil Brumaru, în ciuda faptului ca umbla îmbracat cam alandala, lasând impresia unui spirit vetust, intra într-o adevarata criza post avangardista când vedea dezordine în librarie. Toate cartile trebuiau sa stea aliniate ca niste soldati la locul lor în raft, si eventual, chiar sa-l salute, ducând o mâna nevazuta la cotor, atunci când poetul trecea prin dreptul lor. Desigur nu se întâmpla acelasi lucru si acasa, unde domnea, printre haine si carti, o dezordine absoluta, si unde nici un volum, nici o revista si nici o brosura nu se aflau la un locul lor. Unele erau azvârlite pe podea, altele pe fotolii, altele pe pat sau pe sub pat. Însa în ciuda acestei dezordini, poetul gasea cu usurinta citate de care avea nevoie. Memoria sa olfactiva nu-i jucase niciodata feste. O multime de parfumuri, dar si de miasme, amestecându-se de-a valma, se ridicau din paginile cartilor si-i navaleau în nari. Atunci, ca sa scape de tristetea ce-l cuprindea, poetul stranuta cu naduf de trei ori, urându-si singur, cu sinceritate: „hai, noroc si la mai mare!”. Dupa care, abordând o mina serioasa, scria o poezie. Vizitele lui Emil Brumaru la „hârtierie” semanau cu un taifun. Poetul îsi vâra nasul peste tot. Intra nu numai în librarie, ci se ducea si la baie, sa vada daca nu cumva se aflau acolo depozitate, din lipsa de spatiu, sau din neglijenta, niste carti. De obicei, inspectiile se lasau cu un scandal imens. Descoperind un volum pitit undeva dupa un raft sau gasind cartile mai vechi depozitate sub dus, Brumaru facea o criza de isterie avangardista sau postmodernista si trebuia linistit. Cel mai bun remediu era o carte primita în dar sau o cafea facuta la lampa de spirt. Asezându-se, în sfârsit, pe scaun, poetul începea sa povesteasca despre iubitele sale din tinerete, sfârsind prin a improviza, înconjurat de tomuri, niste versuri, trecându-le într-un carnetel cu cotor aurit, purtat în buzunarul larg al hainei sale maronii. Acasa avea acelasi comportament. Se enerva, facea crize, dar acolo nu-l lua nimeni în seama, astfel ca fierbând în suc propriu, poetul se linistea în cele din urma, jurând sa se razbune crunt pe calestile cu roti de flori si fluturi. Dezordinea din camera avea drept scop sa-i consolideze memoria. Poetul era atât de atent cu miscarile lui, încât tinea minte cu exactitate locul unde se afla mosorul sau scama culeasa de pe strada sau bucatele de sârme pe care le gasea pe trotuar si le depozita acasa, ca sa nu mai vorbim despre cartile si revistele achizitionate în fiecare zi de la librarie sau de la chioscul de pe colt. Din pricina concentrarii si a atentiei de care dadea dovada, poetul transmitea lucrurilor din jur un impuls energetic atât de profund, încât acestea, magnetizându-se, aveau tendinta de a se lipi de hainele lui, urmându-l în peregrinarile sale. Greutatea lor îi încovoia umerii plapânzi, facându-l de multe ori sa se târasca pe brânci pe hol si sa se lepede de imaginile cartilor în lift sau abia când ajungea în strada. Iesind pe usa apartamentului, poetul avea ceva din înfatisarea unei cârtite mofluze, ce aparea pe casa scarii, unde se metamorfoza busc într-un Icar batrân, cu aripi napadite de carti, având tendinta de a se arunca în hau. Însa bucuria lecturii si simtul datoriei, dar si ifosele de care era cuprins de obicei, îl salvau întotdeauna pe Emil Brumaru sa cada prada fanteziei sale mai mult sau mai putin erotice de a se arunca în hau, astfel ca scuturându-si aripile poetul iesea întotdeauna viu si nevatamat pe usa liftului, pentru a-si face rondul obisnuit prin librariile din centru. Dar sa-l lasam în pace pe Emil si sa ne reîntoarcem la Caloian. Pe Gabi Caloian l-am întâlnit în toamna anului 2014 în fata Librariei Humanitas din Piata Unirii. M-a frapat de la început înfatisarea sa sau, mai bine zis, contrastul dintre înfatisarea sa si cea a prietenului sau, Radu Carnariu. Daca Radu Carnariu seamana cu un yoghin, înfatisarea lui Caloian aducea cu cea a unui samurai, gata sa intre în lupta pentru orice cauza nobila. Primul îti construia tablourile dupa scenarii clare. Al doilea, dupa starea de moment a întregului sau organism. Gabriel Caloian e un expansiv, care atunci când picteaza nu are nici un plan schitat dinainte. El stie ca impulsurile sale venite din interior se vor conjuga cu cele din exterior. De aceea, poate, pictura lui pastreaza ceva din vertijul de foc al legilor karmice si al liniilor de forta ale destinului. (Va urma) Nichita Danilov este scriitor si publicist
