Lumea se confrunta cu o serie de crize în cascada: o pandemie al carei capat nu pare înca sa se întrezareasca, problemele acutizate din economie, amplificate de o inflatie care a ajuns la 6,8- în Statele Unite, deficitele publice explodate, si o salba de crize geopolitice cu risc ridicat; în corelatie, ele formeaza un melanj potential extrem de periculos. În trecut, în mine erau utilizati canarii pentru a detecta scaparile de gaze, pe post de avertizori timpurii de pericole. În vremurile noastre un astfel de rol ar putea sa-l joace Lituania, o tara de doar 2,8 milioane de locuitori, care se confrunta cu o enorma presiune din partea celor doua mari puteri revizioniste, China si Rusia. Caracterizarea apartine chiar ministrului de externe lituanian, Gabrielius Landsbergis. Atât Beijingul, cât si China au drept obiectiv strategic „de-americanizarea” lumii, refacerea cartilor în ceea ce priveste ordinea mondiala, detronând Statele Unite de pe pozitia de hegemon mondial. Rusia vrea sa-si recapete sfera de influenta din Europa pierduta în 1990 la sfârsitul Razboiului Rece, în timp ce China vrea sa-si impuna dominatia globala. Iar în toata aceasta ecuatie, Europa, mai ales tarile din Estul acesteia, inclusiv România, ar putea avea potential cel mai mult de pierdut. Problemele Lituaniei în relatiile cu Rusia sunt de lunga durata. Moscova nu s-a împacat niciodata cu pierderea acesteia de sub controlul sau, mai ales dupa aderarea la UE si NATO. Asa ca, atât Lituania, cât si celelalte doua state baltice, Letonia si Estonia, au fost tinta unui razboi hibrid cu atacuri cibernetice si multe alte actiuni destabilizatoare. Direct, prin militarizarea enclavei Kaliningrad sau prin intermediul Belarus. Iar actualul context geopolitic nu face decât sa încurajeze Moscova sa devina chiar mai agresiva. Conflictul cu China este însa de data recenta, dar si acesta trebuie privit din perspectiva efortului conjugat al Chinei si al Rusiei de demantelare a actualei ordini internationale. Aceasta este cheia în care trebuie interpretat sprijinul reciproc acordat de Putin lui Xi Jinping în privinta Taiwanului, la pachet cu cel al liderului chinez pentru pretentiile Kremlinului, explicitate în propunerea de acord înaintata administratiei Biden, care înseamna recunoasterea, de facto, unei sfere de influenta rusesti în Europa de Est. Dupa ce Lituania a permis Taiwanului sa-si deschida un birou de reprezentare la Vilnius explicit sub acest nume (în alte tari se utilizeaza numele capitalei, Taipei), Beijingul a trecut la represalii masive. Nu doar ca a scos-o complet de pe lista tarilor cu care întretine schimburi comerciale, dar a interzis tuturor multinationalelor care opereaza în China sa aiba subcontractori din Lituania. Un exemplu este chiar grupul Continental care este prezent si în Iasi. În acest punct se ajunge la un adevarat moment al adevarului. Ce va face Uniunea Europeana? Va decide sa intre într-un conflict deschis cu Beijingul, cu potentiale costuri financiare substantiale, pentru a-si proteja un stat membru sau se va multumi cu actiuni fara un impact real de moment, precum decizia Bruxelles-ului de a face o plângere la Organizatia Mondiala a Comertului. Iar pe de alta parte, o alta întrebare esentiala este cum va reactiona NATO daca tarile baltice vor fi supuse unei agresiuni amplificate a Rusiei? În ciuda declaratiilor oficiale nu este chiar o întrebare gratuita. Potrivit unui sondaj PewResearch din 2020 „la întrebarea daca tara lor ar trebui sa apere un aliat împotriva unui potential atac din partea Rusiei, o medie de 50 procente a populatiei din 16 state membre NATO spun ca tara lor nu ar trebui sa apere un aliat, comparativ cu 38 procente care spun ca tara lor ar trebui sa apere un aliat împotriva unui atac rusesc”. Iata de ce ultimele evolutii, tensiunile în crestere din Europa si Asia, înseamna o provocare majora de credibilitate pentru Occident, si pentru UE si pentru NATO. Din punctul de vedere al garantiilor oferite aliatilor în momente cu adevarat dificile. Daca de pilda Lituania este lasata de izbeliste în conflictul cu China din ratiuni comerciale atunci însasi reputatia Uniunii Europene, a Vestului în ansamblu, este sever compromisa. Cu consecinte la fel de serioase în plan geopolitic. Acesta este contextul în care debuteaza noul an. Iluziile occidentale ca pot mentine status quo-ul post Razboiul Rece prin compromisuri, fara costuri politice sau comerciale serioase, ca pot rezolva crizele prin declaratii de pozitie, prin apeluri la institutii multilaterale „fara dinti” sau prin sanctiuni fara un impact cu adevarat sever se lovesc de o realitate dura, într-o lume schimbata, cu un grad ridicat de incertitudine si cu riscuri pe masura. În care ordinea internationala cu care ne-am obisnuit în ultimele trei decenii este zguduita din temelii. Pe 30 decembrie, Anatoli Antonov, ambasadorul Rusiei în Statele Unite, a publicat un articol în revista „Foreign Policy”, un text desigur dictat de la Moscova, în care avertiza ca „ceea ce se va întâmpla în viitor în Ucraina va depinde de disponibilitatea pentru dialog a Occidentului”. Pare o cerinta rezonabila însa în acceptiunea Kremlinului, care pretinde ca NATO reprezinta o amenintare existentiala pentru securitatea sa, asta înseamna un Veto pe extinderea aliantei si pretentia sa nu existe nici o prezenta militara în state aflate în vecinatatea Rusiei, chiar daca sunt membre NATO. Trimiterea este evident la adresa tarilor baltice, dar într-o varianta extinsa ar putea fi vizate si România, si Polonia. În mare, acestea sunt formularile pe care le regasim si în propunerile de acorduri cu Statele Unite înaintate pe 17 decembrie de catre Ministerul de Externe al Federatiei Ruse. E greu de crezut ca astfel de cerinte ar putea fi acceptate. Si atunci de ce le-a înaintat Kremlinul? Varianta cea mai linistitoare e ca ele ar fi o baza de negociere si de reîntoarcere a Rusiei la masa unui dialog geostrategic, de pe pozitii de egalitate, cu Statele Unite. Andrew Michta, decanul Colegiului de Studii Internationale si de Securitatede la Centrul European George C. Marshall din Garmisch-Partenkirchen, este mai pesimist. Într-un text referitor la felul în care ar trebui sa raspunda NATO crizei create de Rusia la frontiera de est a Ucrainei el crede ca, daca Putin a decis deja sa întreprinda o operatiune militara, rejectarea doleantelor sale ar putea un „casus belli” pentru a motiva interventia. Însa chiar daca acest lucru nu se va întâmpla, prin avansarea propunerilor, Putin vrea sa creeze tensiuni în interiorul aliantei transatlantice. Între o Uniune Europeana care, dupa Brexit, a devenit „mult mai germana” (simpatiile din spatiul german fata de Rusia sunt notorii!) si Statele Unite, pe care si Parisul le doreste în buna masura retrase de pe continent. În opinia lui Andrew Michta, obiectivul strategic al lui Vladimir Putin nu este doar acela de a-si readuce sub control partea slava a fostului Imperiu Tarist, Belarus si Ucraina, ci de a forta Vestul sa accepte o sfera de influenta de facto asupra Europei de Est. „În acest caz, Europa s-ar regasi într-o paradigma neo-imperiala a sferelor de influenta, cu consecinte potential devastatoare pentru NATO si pentru solidaritatea aliantelor occidentale. Nu în ultimul rând, daca NATO îi va permite lui Putin sa câstige acest joc, urmatorul pas al Moscovei va fi probabil sa exercite presiuni asupra statelor baltice, Poloniei si României, cu scopul de a induce instabilitate în perimetrul NATO.” Suntem într-o situatia complet noua, complicata si periculoasa, în care Statele Unite, Vestul în ansamblu, se confrunta simultan cu doua crize majore, una în Europa, cealalta în Asia, legata de Taiwan, în conditiile în care Moscova si Beijingul dau semnale clare ca îsi coordoneaza miscarile strategice. În timp ce Iranul induce la rândul sau destula instabilitate în Orientul Mijlociu. În plus, elitele occidentale continua sa priveasca de o maniera naiva aceste provocari majore, scrie Aaron MacLean în Wall Street Journal, dând drept exemplu o declaratie a unui înalt oficial de la Casa Alba în opinia caruia poporul rus nu îsi doreste un razboi în Ucraina, „îsi doreste politici de sanatate mai bune, drumuri, scoli si oportunitati economice”. Regasim aici genul de naivitate, de o completa fuga de realitate, care a dus lumea la dezastru facilitând si cel de-al doilea razboi mondial. Adesea este data de exemplu celebra declaratia a premierului britanic, Neville Chamberlain, dupa semnarea Acordului de la Munchen, în 1938, prin care a cedat regiunea Sudetilor Germaniei naziste (la fel ca acum în Donbas, Hitler a venit cu justificari privind opresiunea etnicilor germani din Sudeti), aceea ca „a obtinut Pacea”. Dar poate o paralela mai potrivita cu declaratia anterioara a oficialului de la Casa Alba se poate face amintind pozitiile exprimate de o serie de intelectuali britanici, între care si filosoful Bertrand Russell, cu putina vreme înainte de declansarea celui de-al doilea Razboi Mondial. Ei sustineau ca Marea Britanie ar trebui sa se dezarmeze unilateral „pentru ca astfel popoarele german si italian vor cere liderilor lor sa faca acelasi lucru”. Analizând situatia actuala pe plan international în cursul ultimei întâlniri din anul 2021 în seria de conversatii periodice GoodFellows, organizate de Hoover Institution, istoricul Niall Ferguson si generalul H.R. McMaster, fost consilier pentru securitate nationala în administratia Trump, remarcau ca ne aflam într-un context de risc ridicat pentru ca ne confruntam cu un numar de crize în cascada: pandemia, cu severul ei impact social si economic, inclusiv prin explozia datoriei publice în Occident, si salba de crize geopolitice. Într-un articol din Wall Street Journal, acelasi Andrew Michta considera si el ca în perioada urmatoare, poate chiar în 2022, riscul unor confruntari armate creste pentru ca atât China, cât si Rusia ar putea considera ca avantajul oferit de contextul geostrategic actual, care le este favorabil acum, se va eroda în viitor. Într-o carte aparuta recent Ray Dalio, un cunoscut investitor de pe Wall Street, a studiat evolutiile din istorie din ultimii 500 de ani, ascensiunea si decaderea imperiilor, razboaiele, miscarile sociale, revolutiile, perioadele de prosperitate si depresiile economice, impactul tehnologiilor disruptive. El a identificat o serie de mari cicluri de schimbari politice si economice majore, cu perioade de tranzitie de 10-20, care induc modificari de substanta în peisajul geopolitic. În acest context el crede ca „ordinea mondiala se schimba acum rapid, de o maniera cum nu s-a mai întâmplat niciodata în cursul vietii noastre, dar s-a întâmplat de multe ori înainte în istorie”. Ultima oara, în perioada interbelica, între 1930 si 1945. Aceasta ar putea fi si lentila prin care ar trebui sa privim evolutiile, deloc linistitoare, la care asistam în prezent.
