În satul a carui biografie nostalgica încerc sa o schitez, comunismul s‑a insinuat mai întâi ca o forma de exploatare economica nemiloasa de catre stat, a micilor gospodarii taranesti, prin sistemul cotelor. Procesul acesta a fost paralel cu nimicirea fizica brutala a elitei satului. A urmat apoi desfiintarea radicala a proprietatii taranesti prin asa‑zisa „colectivizareˮ. Se cuvine, pentru cititorii din generatiile mai recente, sa lamurim întelesurile cuvintelor din titlu. Colhoz, un cuvânt odios, detestat de tarani, era un termen preluat din jargonul bolsevic si aparuse prin comprimarea cuvintelor rusesti kollektivnoe hazeaistvo. Fusese repede tradus si dublat în uz de expresia gospodarie agricola colectiva, prescurtat geace, pentru ca mai târziu, o data cu venirea la putere a lui Ceausescu, între cele câteva schimbari simbolice „nationaleˮ („regiunileˮ se preschimba din nou în „judeteˮ, în loc de „Republica Populara Romînaˮ se va spune „Republica Socialista Româniaˮ etc.) sa apara si ceapeurile, prescurtare de la Cooperativa Agricola de Productie. Alte nume, dar aceeasi esenta: planificare excesiva, munca fortata, umilirea si descurajarea taranilor, saracie, coruptie si, pâna la urma, declin accelerat. *** În primii ani ai înstapânirii comunismului, în satul meu de pe malul dobrogean al Dunarii, eram prea fraged ca sa îmi dau seama de brutalitatea cu care dictatura proletariatului a pus capat nu doar unui mod de viata verificat de timp, cu norme si cutume stravechi si tacit acceptate, ci si unei filosofii de viata, unui tip de comportament si unor mentalitati specifice ale vietii taranesti, care vor disparea în cele din urma pentru totdeauna. Înconjurat si protejat de tinerii mei parinti ca si de familia mai mare, numeroasa, alcatuita din bunici si bunice, unchi, matusi si numerosi verisori si verisoare, am avut o copilarie fericita si lipsita de griji. Fara electricitate si apa curenta, cu drumurile si ulitele nepietruite, cu casele lui mici de chirpici si cu gardurile din leaturi de salcie, satul meu a fost totusi coltul meu de rai, în care am venit pe lume. Gradinile mari, pline de pomi, duzi, zarzari, caisi si corcodusi, sau cultivate cu migala si truda cu legume si zarzavaturi, ulitele strajuite de sutele de salcâmi batrâni, înclinarea spre Dunare a vetrei satului, care pastra astfel ulitele uscate în timpul ploilor, nu scufundate în noroi cum vedeam prin unele sate vecine, racoroasa boare permanenta dinspre Dunare în verile toride si îmblânzirea iarna, de catre dealurile de primprejur a viforosului crivat dinspre nord-est confereau acestui ambient natural caracterul lui paradiziac. Ambii mei bunici, Neculai Munteanu si Grigorie Cocor, se întorsesera teferi de la Marasesti si Oituz si au fost beneficiari ai reformei agrare radicale din 1921. Desi în soapta si foarte rar, vorbeau cu adânc respect de regele Ferdinand, pe care, spuneau ei, îl vazusera si îl ascultasera pe front, adresându‑li‑se, de la doi pasi, lor, soldatilor-tarani. Pamântul primit de la rege s‑a adaugat la cele câteva hectare mostenite de la parinti sau cumparate de ei însisi, asa încât cele doua familii munceau din greu, parinti si copii, câte o mica mosioara de vreo 15 hectare, ceea ce însemna destul de mult, daca le comparam cu cele 14 pogoane (sapte hectare) ale Morometilor. Ai mei nu erau asadar saraci, dar nici foarte bogati, asa ca au fost feriti de furia represiva primara a dictaturii proletariatului. Clasificati în categoria „mijlocasilorˮ, nu au avut soarta amara a celor câtorva familii de „chiaburiˮ din sat. Acestia fusesera arestati, judecati sumar, deportati, trimisi la puscarie sau la canal, pamânturile le fusesera confiscate, iar casele expropriate, pentru a se face din ele sedii ale noilor „institutiiˮ: celula, mai târziu organizatia de baza, a partidului, sindicatul (?!), casa de oaspeti a sfatului popular, „casa specialistuluiˮ sau pentru diferite alte birouri. Unul dintre ei, Gheorghe a lu’ Danila, ramas fara avere si fara casa, fusese parasit de familie si înnebunise, traind pe unde apuca, din mila oamenilor, pe drum, prin suri si hambare. Vechiul conac din centrul satului, cu toate acareturile sale, al familiei boieresti Maltezeanu, care detineau întinse terenuri si pe raza comunei noastre, devenise sediul nou întemeiatului colhoz. „Celula de partidˮ, încropita la repezeala din câtiva marginali, foste slugi sau „gospodariˮ tineri foarte saraci, aplica fara sa crâcneasca politica partidului comunist. Secretara bob-ului (biroul organizatiei de baza), a devenit si a ramas multa vreme, caci am apucat‑o si eu, Victoria lu’ Stancu. Tandra, mieroasa si binevoitoarea tanti Victorita, initiatoarea contra cost a flacailor în arcanele amorului, se transformase în tovarasa Victoria, un muieroi sumbru si poruncitor, cu basma, veston si cizme soldatesti, primite de la soldatii sovietici eliberatori în marsul lor triumfal spre Berlin. Ea aplica plina de râvna politica PRM-ului, îndrumata pas cu pas de activistii de la raionala de partid. Câteva luni bune, pâna la terminarea razboiului si apoi pâna la alungarea regelui, pe la primarie se perindasera câtiva gospodari mai seriosi, încercând sa mentina vechile rânduieli în matca lor fireasca. Se povestea ca si tata‑mare Neculai ar fi fost primar câteva zile pâna când, întelegând încotro se îndreapta tara, ar fi aruncat carnetul de partid, spunând ca lui nu îi trebuie asa ceva! El însa, tata-mare, nu a vrut sa confirme aceasta poveste. În cele din urma, primar („presedinte al sfatului popularˮ) a ajuns un anume tânar, Gheorghe Maria, sarac lipit si recent aparut în sat. Venise, împreuna cu parintii, de undeva de peste munti si era considerat un venetic neînsemnat. O oarecare îngrijorare strecura în sufletul parintilor mei posibila ranchiuna a insului pentru împrejurarea ca, înainte, în vremea când era înca un nimeni, lucrase, ca argat ziler, carând cu caruta piatra pentru casa pe care începuseram sa o construim. Devenit repede un „soldat credincios al partiduluiˮ, activist comunal tipic, personajul poza în „om de treaba”, fiind, în aparenta, o persoana stearsa si tacuta. Cu siguranta, eternizarea lui în fruntea satului se explica prin obedienta totala, tipica, de „soldat al partidului”. Ca îngrijorarea alor mei nu fusese chiar gratuita, o dovedeste o sedinta la „sfatul popularˮ, prin 1964, când s‑a discutat daca nu cumva casa noastra, care fusese deja înaltata, n‑ar fi tocmai buna ca sa fie rechizitionata pentru mutarea acolo a dispensarului comunal. Dar gospodaria noastra era cam la o margine de sat si, pe de alta parte, vremea achizitiilor brutale pe seama „burghezo-mosierimiiˮ si a „cozilor lor de toporˮ, chiaburii satelor, cam trecuse, asa ca am scapat cu casa. Greul familiei mele, parte a dramei satului românesc, abia începea. Într‑o plenara din 1949 a PRM (Partidul Muncitoresc Român) s‑a hotarât sa se treaca la colectivizarea agriculturii, Dobrogea fiind aleasa drept teren de încercare. Decizia politica a nimicirii taranimii prin colectivizarea agriculturii Ce am relatat pâna aici, toate aceste fapte si întâmplari, nu le‑am trait eu însumi, ci mi‑au fost povestite de ai mei. Tot ceea urmeaza de cum încolo vine însa din memoria mea. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
