Pentru România, Campionatul Mondial de handbal feminin 2021 a însemnat un experiment pe care cu greu îl poti considera un esec. De un car de ani, sarbatorile de iarna sunt asteptate de iubitorii sportului cu emotia marilor competitii mondiale (europene) de handbal feminin. Ultima competitie importanta a anului era si este cea menita sa îmbunatateasca saracia sportului românesc pe echipe. De ani de zile avem sperante cu carul si rezultate cu dramul, ceea ce înseamna ca sportul acesta feminin a fost deseori supralicitat, poate si mai ales din cauza acestei imense jucatoare numita Cristina Neagu. În ultimele editii de campionat mondial (în afara de acesta în curs), România s-a clasat pe locul 10 (2017) si 12 (2019). La Euro, am fost pe locul 12 (2020), iar la Jocurile Olimpice din acest mileniu, România s-a situat pe locul 7 (2008) si 9 (2016), iar la editiile din 2004, 2012 si 2020 nu s-a calificat. Cu Neagu cu tot! Argintul mondial din 2005, bronzul mondial din 2015 si cel european din 2010 sunt flori prea rare pentru o tara cu mereu puternice si mereu supradimensionate sperante. Apropos de Cristina Neagu, editia europeana din 2010 arata ce mult a contat valorosul nostru inter stânga nu numai în barometrul sperantelor noastre, cât si în realitatea din teren. Era atunci, în Danemarca si Norvegia, anul în care Cristina a cucerit primul dintre cele patru titluri de cea mai buna jucatoare a lumii. Cu ea în frunte, România s-a calificat en fanfare în semifinale, urmând a întâlni Suedia, aterizata cu noroc în penultima faza. Ei bine, România considerata super-favorita a pierdut cu 23-25 un meci în care Cristina (care a marcat sapte goluri în ciuda unei evolutii mai putin reusite) a fost mai mult speranta colegelor sale de echipe si a suporterilor. Atunci a aparut sloganul „suntem nimic fara Cristina”, care pe parcursul anului s-a amplificat si a devenit o obsesie. În 2021, la 33 de ani împliniti în august, Cristina Neagu a decis sa faca o pauza în cariera sa la echipa nationala. Multi au gândit ca jucatoarea brasoveana este terminata, ceea ce este totalmente fals. Cristina este, în felul ei epuizata, dar nu de vârsta (sunt handbaliste mult mai înaintate sub acest aspect care evolueaza înca cu mult succes), ci de multiplele accidentari care i-au slabit bratul de aruncare si i-a subrezit umarul. Mai important este aceea ca decizia Cristinei Neagu a fost acceptata (daca nu aplaudata) de sefii handbalului românesc, în frunte cu presedintele Alexandru Dedu sau cu tânarul selectioner Adrian Vasile. Înca de la episodul din 2010, cu Suedia, Cristina Neagu si-a dat seama ca se asteapta prea multe de la ea. Sa fie marele coordonator, marele pasator, marele marcator. Când echipa pierdea, explicatia era stereotipica: „ce sa facem, a prins si Neagu o zi mai slaba, e si ea om, nu masina de handbal”. Lucru care a înfuriat-o si pe marea jucatoare, de multe ori, „antrenorul din teren”, care îsi acuza colegele, mai voalat sau mai direct, ca se tem sa arunce la poarta pe motiv ca „rezolva Cristina”. Acuzatii care s-au cronicizat de-a lungul anilor. Ne place sa credem ca atât Cristina, cât si cei decidenti au înteles ca nationala de handbal trebuie sa învete sa joace fara ea. Un mare turneu final era momentul diferit ca sa se poata construi o formula de echipa la care revenirea Cristinei Neagu sa fie un bonus pentru Olimpiada din 2024, nu elementul salvator. Ceva asemanator cu nationala de fotbal de la Euro 2000. Calificata cu aportul decisiv al lui Gica Hagi, readus la nationala cu cenaclul reînviat al raposatului Adrian Paunescu, dezamagitoare în primele doua meciuri la turneul final, echipa tricolora, condusa de Emerich Ienei,a facut un meci superb cu Anglia, taman fara Gica, suspendat în acel meci. S-a dovedit ca nationala de fotbal a României exista si fara tatucul ei, devenit, în gândirea majoritara, mult prea indispendabil. Ne place sa credem ca atât „DJ Vasile” cum i se mai zice tânarului antrenor, cât si jucatoarea au sacrificat un mondial tocmai pentru asemenea experiment. Iar clasarea nationalei pe un loc apropiat de cele din editiile precedente, unele chiar cu Cristina Neagu, arata ca episodul 2021 al nationalei nu este chiar atât de catastrofal cum pare sa-l zugraveasca chiar unii gazetari cu viziuni catastrofice. Iar unele jucatoare, precum Cristina Laslo, Lorena Ostase ori Bianca Bazaliu, au capatat un plus de experienta, utila si poate salvatoare pentru vremurile când Neagu nu va mai putea fi deloc „mamuca Cristina” si-si va atârna echipamentul în cui.
