Disonanta cognitiva, duelul permanent dintre credinte si actiuni, este probabil principala noastra caracteristica si sursa perpetua de incertitudini si angoasa. Am zis-o si alta data, suntem înca oameni, când vom fi doar roboti, lucrurile se vor alinia perfect. Poate parea ciudat, deplasat chiar, dar pentru unii participanti la batai de strada, în cluburi sau restaurante, la distrugeri, conflicte armate reale, chiar razboaie, întreaga activitate ce la prima vedere este inumana, oribila, iesita din sfera normalului, a civilizatiei este de fapt o distractie cautata si plina de satisfactii. La fel ca în filmele în care oameni bogati participa la vânatori de oameni contra cost, razboiul ofera astfel de posibilitate pentru cei pasionati, în mod gratuit si la discretie, ba chiar se poate si asezona totul cu un vârf de lingurita de filosofie, religie, teorie umanitara. Sunt nenumarati fani si practicanti înfocati ai jocurilor de violenta, cum ar fi Mortal Kombat, Sniper Assassin, Counter-Strike, Call of Duty, Fortnite, si când spun înfocati nu ma refer la un simplu hobby de weekend, ci la ore întregi pe zi, zeci de ore pe saptamâna, vorbesc despre copii, tineri si chiar adulti în toata firea care îsi petrec o foarte mare parte din timp în fata calculatorului atrasi de febra actiunii, a supravietuirii în conditii extreme si a eliminarii adversarilor, de satisfactia adrenalinei care fierbe. Majoritatea oamenilor fac distinctie clara între o simpla activitate de relaxare în momentele de liniste, în pauzele de serviciu, în concedii, dar sunt extrem de multi care vor sa duca mai departe aceasta pasiune, sa treaca dincolo de ecran si sa transfere totul în lumea reala. Astfel de oameni sunt batausii profesionisti care sunt chemati sa regleze niste conturi de catre cei care nu vor sa se murdareasca, cascadorii care au curajul sa faca lucruri pe care altii nu le pot face, mercenarii care vin voluntar în razboaie. Acestia toti nu sunt oameni obisnuiti, sunt altceva, au ceva în plus ori în minus, o inconstienta care le da voie sa treaca de bariere pentru altii de netrecut, si care primesc în schimb placere, satisfactie din asta. Unii nici nu vor sa fie platiti pentru lucrurile iesite din comun, ei doar vor sa se distreze. De fiecare data era o mare rumoare, organizatiile umanitare si de protejare a animalelor protestau când Tiriac organiza traditionala lui vânatoare de mistreti la Balc (judetul Bihor). Erau atât de multi revoltati ca bietele animale erau haituite si ucise cu sânge rece, prezentate ca recompense inerte de catre barbati îmbracati cu haine scumpe, echipati, care stateau confortabil în cabine special amenajate, departe de pericole. Satisfactia uciderii care pentru unii era de neînteles, pentru cei „avizati” era o delicatesa spirituala. Exact asa, o împlinire metafizica. Sa iei viata unui animal, sa o smulgi cu forta din trup de undeva de la înaltime, ca un zeu, cu o cana de cafea sau vin fiert lânga tine, printr-o simpla apasare de tragaci nu se compara cu niciun joc pe calculator. Când vezi un ditamai mistretul fioros, plin de forta, aparent invincibil cum se pravaleste lovit de un simplu glonte venit din pusca ta de la zeci sau sute de metri distanta e ca un vis devenit realitate. Merita toti banii, asa da relaxare! „A fost ceva unic. Nu exista asa ceva în Europa”, declara Tinu Sebesanu în ianuarie 2019 dupa vânatoare. Celebrul designer Stefano Ricci le-a spus jurnalistilor ca „a fost o excursie fantastica (...) Abia astept sa ma întorc”. În 2018, de exemplu, au fost ucisi pentru distractie peste 150 de mistreti. Cei care au ucis o data înteleg ideea, e o pasiune care nu moare si trebuie întretinuta. E mai confortabil sa o îmbraci în vorbe frumoase, în teorii, dar în fond si la urma urmei, în sinea ta, recunosti mereu ca nu e altceva decât o pornire animalica inexplicabila si ca aventura asta îti da o satisfactie si un sentiment de împlinire incomparabile cu altceva. E o pornire bolnava sau primitiva, totuna. Ucigasii platiti probabil ca au cea mai buna meserie din lume, din acest punct de vedere, ei îmbina în mod perfect si armonios placerea ucigasului cu multumirea financiara. Daca toti am reusi sa trecem de pragul psihologic si emotional care ne opreste sa îmbratisam aceasta meserie, am fi fericiti. Sa luam exemplul celebrului lunetist canadian cunoscut sub numele de Wali. Meseria lui domestica e de programator, dar din când în când mai iese si pe teren la vânatoare de oameni, în razboaie. A participat la lupte în Afganistan, Irak, Siria si Kandahar. E renumit pentru abilitatea lui de a ucide de la distante foarte mari (3,5 km), performanta lui fiind de 40 inamici doborâti într-o singura zi. Daca în majoritatea cazurilor a participat la razboaie în calitate de soldat al propriei tari, din datorie altfel spus, azi s-a hotarât sa participe ca simplu voluntar în razboiul din Ucraina. Curios sa aflu cum gândeste un om care s-a smuls prin proprie vointa din confortul casei si de lânga familia sa din Canada pentru a participa nesilit de nimeni si fara bani la uciderea altor oameni, am urmarit cel mai recent interviu al sau acordat cotidianului canadian Toronto Star pe 22 martie. Am spicuit urmatoarele idei: Wali a decis sa participe ca voluntar în razboiul din Ucraina din trei motive: „pentru familia lui, pentru comunitatea lui si pentru umanitate în general”. El marturiseste: „Am simtit ca ucrainenii aveau nevoie de ajutor profesionist si m-am oferit. Daca noi credem în libertate si pace, trebuie sa facem ceva”. De asemenea, explica: „Înteleg ca Ucraina nu e în totalitate buna, si nici Rusia nu e în totalitate rea, dar înteleg ca majoritatea Rusiei e rea si majoritatea Ucrainei este buna”. Întrebat cum s-a lasat convins sa vina a raspuns: „Majoritatea celor cu care am vorbit, sa spunem 95-, daca nu chiar mai mult, au fost de acord cu ideea ca trebuie sa facem ceva când e vorba de o agresiune împotriva lumii libere si sper ca fiul meu (n.a. în vârsta de 1 an) va întelege asta, (…), cineva trebuie sa o faca”. În concluzie Wali a venit la „vânatoare” pentru a salva libertatea omenirii si pentru ca e persoana priceputa la asta, cam la fel cum un casap ucide si transeaza un vitel pentru ca magazinele sa nu ramâna fara carne si oamenii sa sufere cumva de foame. Destul de logic si corect, nu? Cu siguranta sunt si în tabara adversa astfel de voluntari inimosi, iubitori de oameni care îsi aduc aportul în folosul Binelui Suprem, doar ca ei nu ne sunt cunoscuti atât de bine precum Wali. Doua exemple aici ar putea fi lunetista sârba supranumita Baghera, capturata recent de trupele ucrainene, care lupta de mai multi ani de partea separatistilor rusi din Donbas si care ar fi ucis peste 40 de inamici, si partenerul ei Dejan Berić, zis Deki, un alt lunetist sârb faimos care lupta de partea separatistilor pro-rusi. Argumentele lor ar fi identice cu ale lui Wali, numai ca din alta perspectiva. Le-as putea chiar reproduce cuvintele dintr-un eventual interviu: „Am venit sa lupt împotriva Ucrainei pentru familia mea, pentru comunitate si umanitate. Ucraina si prietenii ei occidentali sunt diavolul si cineva trebuie sa faca ceva împotriva lor ca sa-i opreasca. Sper ca fiul meu va întelege asta…” Nu condamn pe nimeni, fiecare îsi traieste viata cum crede, cum gândeste, dar unele lucruri pe lumea asta sunt al naibii de ciudate. Par logice, dar nu sunt, par corecte, dar nu sunt, ce e azi alb, mâine e negru, si totusi credem în ele cu totii în egala masura. În mintea noastra sunt contradictii continue care traiesc în buna pace, într-o perfecta si paradoxala înfratire, asta e natura umana. Disonanta cognitiva, duelul permanent dintre credinte si actiuni, este probabil principala noastra caracteristica si sursa perpetua de incertitudini si angoasa. Am zis-o si alta data, suntem înca oameni, când vom fi doar roboti, lucrurile se vor alinia perfect. Briscan Zara este scriitor si publicist
