„Apoplectic, Apocalipsus ne ‘popea’, precum Voda Lapusneanu. Atunci, atunci, prietene, s-a produs Apocalipsa! Dulapul cu Socrate Varzamica a început deodata sa se clatine. S-a prabusit peste catedra în doi timpi si trei miscari. Ghiveciul cu flori din vârful lui mi-a aterizat direct în cap, dupa care a cazut pe parchet si s-a spart. Proful a cascat ochii cât cepele si s-a napustit asupra mea, urlând – ‘Ce-ai facut, nenorocitule? Ai ucis o floare nevinovata!’ A urmat cel de-al treilea caft salbatic pe care îl primeam în mai putin de douazeci si patru de ore...” Prietenul meu, Brotanni Nostropello – profesor, cumva predestinat, la Istoria numelor proprii –, m-a sunat sa vada ce mai fac. Parea extrem de abatut. „Batrâne”, mi-a zis, „sunt foarte trist ca nu m-am nascut cu vreo doua-trei decenii mai târziu. Resimt asta ca pe o nedreptate ontologica. Fiu-meu e în clasa a V-a si face Biologia cu o doamna, Nuzza Traumella. Cica ea le cere elevilor sa o apeleze pe numele mic – Nuta sau chiar Nuti. Astia mici – niste ticalosi – au protestat, urlând ca nu le place numele. ’Si cum ati vrea sa ma cheme?’ i-a întrebat profa, firesc, nedumerita. Dupa câteva clipe de gândire, pramatiile au început sa strige – ’Buutaa, Buutaa ori, mai biinee Buutii. Buti, Buti, Buti!’ ’OK’, a acceptat doamna, ’Buti ramâne’ ‘Dar nu ne place nici numele de familie – Traumella’, a plusat un smecher. ’Si cum sa-l schimb?’ a replicat Buti, presupun, consternata. ’Troootineeellaaa!’ au zbierat aia la unison. ’Trotinella, Trotinella, Trotinella!’ Si s-a batut palma, cum ar veni. Doamna de Biologie este, de acum înainte, pentru fiarele respective, Buti Trotinella. Forma de adresare – nu trebuie sa insist – va fi, invariabil, cu tu. Ce vremuri, Codrine! Sa tot faci scoala azi. Un deliciu. Ma simt profund frustrat când îmi amintesc gimnaziul trait de mine pe la mijlocul anilor optzeci si, cu precadere, orele de Biologie, pe care le tinea unul poreclit Apocalipsus. Nu-i vorba ca si numele lui adevarat transmitea aceeasi fiori! Schingea Calau îl chema. Habar nu am care era numele si care era prenumele. Teroarea instituta de tip în clasa ne adusese în pragul compulsiilor paranoice. Muream, cu totii, de frica. Dârdâiam.” „O data”, a continuat Brotanni dupa o scurta pauza anamnetica, „eu si colegul meu de banca, Licurin Retarpatu, am intrat, cu o seara înainte de ora de Botanica, în disperare mistica. Ne-am întâlnit la el acasa si am hotarât sa ne rugam împreuna sa nu fim ascultati a doua zi de Schingea Calau Apocalipsus. Pentru a fi ascultata, credeam noi, rugaciunea trebuia sa urmeze un ritual sacrosanct, pe care, în absenta cunostintelor teologice, l-am inventat ad-hoc. Am aprins douazeci si una de lumânari (la vremea în cauza, retii, sunt convins, lumea nu ducea lipsa de ele în casa, curentul electric oprindu-se, pentru economii nationale, câteva ore pe zi) si le-am asezat pretutindeni în camera lui Licurin. Auziseram ca numarul asta, douazeci si unu, ar fi fost miraculos, ca ar fi avut mare trecere la Bunul Dumnezeu. Ne-am pus în genunchi si, trântindu-ne, repetitiv, cu fetele la pamânt, într-o serie nesfârsita de matanii, ne tânguiam ca doua bocitoare – ’Scapa-ne mâine, Doamne, te imploram, de Apocalipsus! Scapa-ne, Doamne, de Apocalipsus mâine la scoala! Te rugam, îndura-te!’ Mama lui Retarpatu a auzit, dintr-o camera alaturata, tipetele si a venit speriata peste noi. Când a deschis usa, poc, a lovit lumânarile din prag! Au cazut, desigur, pe jos si s-a aprins covorul. Nebuneala, paturi aruncate pe podea, salturi maimutesti printre mobile, fum si asa mai departe. Iar apoi – apoi, batrâne! – a urmat adevarata scrâsnire a dintilor, vorba Bibliei. O cafteala parentala epopeica, magistrala. Eu, fata de Licurin, am încasat chiar doua bumbaceli. Am luat-o pe cocoasa, mai întâi, de la nenea Retarpatu acolo, loco, iar, ulterior, când am ajuns acasa, de la nenea taica-meu, numit si Palma Grea...” „În ziua urmatoare, la scoala, aveam, amândoi, ochii umflati. Din fericire, toata clasa era paralizata de spaima Calaului si nimeni nu ne-a dat atentie. În recreatia dinaintea orei de Botanica, un coleg, Socrate Varzamica, s-a pierdut cu firea într-un asa hal, încât, în transa, teleghidat parca, a plecat din banca si s-a ascuns în dulapul cu materiale didactice de lânga catedra. Nu a mai iesit de acolo. A intrat Apocalipsus si a izbit catalogul pe masa de s-au cutremurat ferestrele. În aer mai plutea doar damful discret al mictiunii spontane. Ce sa vezi? Sare direct la N si R, mârâind – ’Nostropello si Retarpatu, la tabla, lânga plansa cu flori!’ Îl mâniasem, în mod evident, pe Dumnezeu cu rugaciunea noastra obraznica. Schingea ne-a spart, pur si simplu, cu pistilul, mojarul si stamina. Nu puteam nici sa respiram, daramite sa vorbim. (Oricum, fiind noi ocupati cu ritualurile, nici nu învataseram nimic.) Apoplectic, Apocalipsus ne ’popea’, precum Voda Lapusneanu. Atunci, atunci, prietene, s-a produs Apocalipsa! Dulapul cu Socrate Varzamica a început deodata sa se clatine. S-a prabusit peste catedra în doi timpi si trei miscari. Ghiveciul cu flori din vârful lui mi-a aterizat direct în cap, dupa care a cazut pe parchet si s-a spart. Proful a cascat ochii cât cepele si s-a napustit asupra mea, urlând – ’Ce-ai facut, nenorocitule? Ai ucis o floare nevinovata!’ A urmat cel de-al treilea caft salbatic pe care îl primeam în mai putin de douazeci si patru de ore...” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
