Saptamâna trecuta, pe 7 noiembrie, Mihai Sora a împlinit 105 ani. Cu ani în urma am scris acest text plecând de la fabulosul dialog1 al filosofului cu Sorin Antohi: „Daca facem abstractie de fostul elev al lui Heidegger, Alexandru Dragomir (care însa este doar o fascinanta personalitate orala, lipsita de opera veritabila), Mihai Sora a fost, în ultimele decenii, singura voce de anvergura, capabila sa tina piept din punct de vedere filosofic lui Constantin Noica. În mod decisiv, el a întruchipat, prin cartile sale de metafizica dialogica, la un nivel cel putin comparabil, cu totul altceva decât filosoful de la Paltinis. Absolvent de filosofie la Bucuresti (avându-i ca profesori pe Nae Ionescu, Radulescu-Motru si Eliade) Mihai Sora, considerat de Virgil Nemoianu într-un articol din Review of Metaphysics (nr. 43/1990) «cel mai semnificativ filosof român în viata», s-a format apoi la scoala existentialismului si neotomismului francez dezvoltând într-o maniera originala teme ale fenomenologiei lui Husserl sau ale hermeneuticii metafizice heideggeriene. Între sursele sale marturisite la loc de cinste stau, de asemenea, Cusanus, Pascal, Charles Péguy sau Martin Buber. Mihai Sora, spune Virgil Nemoianu în amintitul articol (editat în limba româna ca postfata la Despre dialogul interior, Humanitas, 1995), «modifica în moduri originale si lucide temele traditiei autohtone si, în fond, ofera acestei traditii un fel de coerenta retrospectiva» (p.221). Cartile sale de filosofie pun în evidenta nevoia esentiala a unei transmutari etice care sa genereze întâlnirea cu Celalalt, trecerea de la dialogul «interior», la cel «generalizat» si regândesc, în termenii fenomenologiei, dialogul socratic. De altfel, stilistica lor era complet neobisnuita pentru cititorul român al timpului si avea, trebuie spus, o tinta pedagogica de la care se revendica subtil si volumul de dialoguri discutat aici. Scriind filosofie sub forma dialogului, Mihai Sora încerca în anii ceusismului târziu o evidenta reabilitare a acestui vehicul al normalitatii intelectuale având, oricât de greu ar fi de crezut acest lucru astazi, o subtila tinta polemica cu monologurile orchestrate de puterea totalitara, fiind implicit subversive fata de atotputernicia discursului Unic. Desi fost elev al lui Nae Ionescu, Mihai Sora a avut totdeauna o distanta critica fata de acesta si fata de discursul antropologic si metafizic etnocentric, reductionist si agresiv. Rememorarea acelei perioade (vezi pp.128-134 si passim) constituie una dintre cele mai interesante lecturi asupra anilor ’30 existente în istoriografia noastra. Cu un echilibru si o onestitate intelectuala impecabile, el nuanteaza un tablou pe care ne cam obisnuisem sa-l vedem doar în alb si negru. De altfel amenitatea, toleranta, convivialitatea si deschiderea sa umana au facut din Mihai Sora un interlocutor extraordinar pentru toti cei care au avut sansa de a-l întâlni în acele timpuri dominate de monolog sau de felurite discursuri autoritare. Poate ca marca sa distinctiva, datorata faptului ca în primii ani de viata s-a format în atmosfera cosmopolita si toleranta a Timisoarei, este neobisnuita sa deschidere în fata alteritatii. «Toleranta autentica - spune Mihai Sora - e o venire în întâmpinare; ea este, într-un fel, adevaratul fundament al democratiei pentru ca îl valorizeaza pe celalalt ca alteritate» (p.97) si neîndoielnic, Sorin Antohi si-a modelat perspectiva sa radicala, înclinat fiind el mai degraba catre mizantropie, sub efectul benefic, catalizator al lui Mihai Sora (cu mult înainte de a fi, sub ministeriatul acestuia, Director general în Ministerul Educatiei). Inepuizabila sa energie, capacitatile sale incredibile de arhitect al unor structuri institutionale moderne, realiste si supuse unor rigori pragmatice de necrezut pentru un filosof îl diferentiaza înca o data pe Sora de Noica, care era animat de himere educative si de utopii institutionale. O sectiune extrem de surprinzatoare a acestor dialoguri este destinata analizei proiectelor institutionale din învatamânt (pp.49-57), unde viziunile «ideologice» intelectuale sunt subsumate unei impecabile disectii tehnice cu solutii si propuneri de actiune care, într-o tara normala, ar fi dat de gândit guvernului sau, ma rog, «tehnocratilor». De altfel, surpriza majora pe care aceasta carte o aduce este tocmai spectaculoasa bransare la real a lui Mihai Sora, devenit un lucid si aplicat apostol al civismului ca forma elementara a actiunii politice si trecerea pe un plan secund a originalei sale opere filosofice (analizata, e adevarat, în Dialog si libertate, Nemira, 1997 - un Festschrift în onoarea lui Sora, coordonat de Sorin Antohi si de Aurelian Craiutu). Aceasta fervoare constructiva, dublata de o extrem de fina putere de întelegere si de anticipare, nu erau, la urma urmelor, noi. Cariera sa în sistemul editorial este exemplara în acest sens, iar devoalarea strategiilor prin care, «invocând principiul înalt al culturalizarii» si exploatând complexele de inferioritate, spaima sacralizata a functionarilor comunisti fata de litera, reusea sa publice, în tiraje de masa (B.P.T.), carti esentiale, constituie un document revelator asupra cenzurii si semidoctismului ierarhiei comuniste (vezi pp.101-105). Tema memoriei si a plasarii critice, nepasionale fata de trecut a celor doi interlocutori reprezinta, de asemenea, o noutate pe scena intelectuala româneasca. Reconstructia onesta si corecta a memoriei istorice, precum si gestionarea responsabila a datelor despre trecut sunt conditii sine qua non pentru a avea un viitor decent si civilizat. Chestiunea sensibila a traumelor de nivel genocidal (Holocaust, Gulag, masacrarea armenilor sau a ucrainenilor) trebuie abordata fara parti pris-uri si evitându-se capcana (curenta în dezbaterile occidentale) «competitiei dintre cele doua memorii» (p.85). Mihai Sora întreprinde si aici o analiza de un echilibru absolut exemplar atât asupra originilor intelectuale ale extremei drepte precum si asupra difuzarii comunismului în societatea româneasca postbelica (pp. 81-100). Nu în ultimul rând, aceasta carte dezvaluie scene din culisele partidelor de dreapta (PNTCD, PNL, PAC) care au fost prezente pe scena politica postcomunista din România. Este o analiza care pune în evidenta precaritatea, masinatiunile (absolut memorabila scena regiei taranistilor, aliati în juriu cu detinutii politici, în desemnarea lui Emil Constantinescu, în 1992, drept candidat unic al Conventiei, vezi pp.59-61), lichelismul si prostia unui mediu politic de la care se astepta sa fie generatorul democratiei si al prosperitatii românesti. Daca nu ar fi orbite de luptele fratricide dintre diversele grupari ahtiate dupa putere, partidele liberale ar trebui sa seminarizeze analizele facute de Mihai Sora în acest volum. La fel ca si în cazul marturiilor naucitoare ale lui Adrian Marino despre «Forumul Democratic Antitotalitar» de la Cluj, din 1990, revelatiile si analizele lui Mihai Sora ar trebui sa dea de gândit celor care viseaza sa închege o directie politica liberala, democratica si eficienta care sa construiasca un viitor credibil României. Pâna atunci însa poate ca ar trebui sa ne alaturam concluziei Mai Stiutorului (cum se autocodifica el în dialogurile sale filosofice purtate cu Tânarul Prieten - alias Toma Pavel si cu Devotatul Amic - adica Dan Arsenie): «Deci, trezeste-te, române sau - ca în imnul national - ‘desteapta-te!’ Eu însa prefer sa zic: ‘trezeste-te’. Fac dihotomia aceasta, între destept si treaz. Caci desteptul s-o fi desteptat el din somn, dar e înca buimac; cel treaz de-a binelea vede însa departe» (p.149).” 1Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Mihai Sora în dialog cu Sorin Antohi, Iasi:Polirom, 2001. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
