Am apucat înfiintarea colectivelor, numite mai târziu cooperative agricole de productie (CAP). Tata le-a zis mereu „colhozuri”, socotind mereu ca colectivul sau ceapeul sunt „tot un drac”, tot treaba ruseasca, adica colhoz. Dupa ce siruri de învatatori tot veneau pe la noi cu „lamurirea”, iar tata refuza, de-i „crapa obrazul de rusine” fata de „domn 'ttor”, cum spunea, a semnat pâna la urma intrarea în „colectiva”. Cele trei hectare de pamânt pe care le primisera el si mama de la parinti dupa casatorie (apucasera sa cumpere si douazeci de ari de pamânt), calul, caruta, vaca le-a dat (au fost luate) la colectiv. Au fost si amenintari despre care nici nu vreau sa mai povestesc. Îmi amintesc destul de clar doar când tata „s-a trecut”, a semnat cererea de intrare în „colhoz”. Aveam sase ani pe atunci. Mama era culcata în pat, avea gripa; si tata intrând pe usa cu tot frigul de afara: „Te-ai trecut?” a întrebat mama. „M-am trecut” a raspuns tata ca din fundul pamântului. Si apoi, într-o tacere mare, s-a lasat întunericul. Se întelege ca uitam repede scenele acestea. Eram fericit. Sa va mai spun vorba batucita ca orice copilarie este fericita? Cum sa nu fiu, de pilda, când mergeam pe ses cu Mitica Boamba si cu Ticuta cu vaca. Tata lucra la treierat la batoza, iar noi ne jucam în apropiere, pe malul Bahluiului. Aruncam pietre pe oglinda apei ca sa facem „ochiuri” sau omoram broaste (oh, eram tare incorecti politic cu broastele pe atunci! recunosc) cu bâta zdravana a lui Timputa, ca asa-i spuneam lui Ticuta. Da, eram mult mai violenti si netoleranti pe atunci si n-as putea sa spun ca am mustrari de constiinta acum. Iar când ne saturam de bumbacit broaste, înjuram pe holbocenii care pasteau vitele pe malul celalat. Ne durea gâtul de cât strigam, înjurându-i. Si râdeam cu gura pâna la urechi de ei, poreclindu-i „chislegari”, fiindca femeile din Holboca (asa auziseram de la altii mai mari, care, la rândul lor, auzisera de la parinti) una-doua mergeau în oras si vindeau chisleag si lapte acru în piata sau „pe marginea drumului”, cum le strigam în batjocura. Caci comertul cu chisleag era socotit la noi în sat treaba grozav de rusinoasa si de ocara; tomestenii se mândreau ca ei vând în piata cirese, mere sau struguri. Na! Si holbocenii ne înjurau si ei cum le venea la gura. Aruncau de pe malul celalalt cu bulgari de lut în noi. Nici noi nu ne lasam mai prejos: framântam boturi de lut din malul Bahluiului si aruncam bulgarii laolalta cu înjuraturile pâna ce ne sleiau mâinile si gura. Când ma saturam si de holboceni, ma duceam la tata la batoza. Cât de frumos lucea batoza în bataia soarelui, cu ciocul ei de gheonoaie, vânturând pleava. Ma tot uitam fermecat, ma tot uitam, pâna ce ma lua în seama inginerul Meder, care nu ma uita niciodata. Ma apuca pe nesimtite de subsuori si ma ridica sus, pe platforma batozei. Acolo era de mine! Sa te uiti victorios pâna în zare! Ce mici mi se pareau cei de jos - si tata, si inginerul si nenea Gavril, gol pâna la brâu, care întindea cu furca din caruta snopii catre tanti Aurora. Platforma tremura toata, zgâltâita ca de friguri, iar eu ma uitam la tanti Aurora, care apuca snopii ca o zmeoaica asudata, cu fusta albastrie decolorata intrata între bucile dolofane, si îi arunca în pântecele nesatios al batozei. As spune ca iesea praf în vazduhul straluminat ca o pulbere de diamante, dar nu aveam eu asa lecturi pe vremea aceea. Iar batoza începea sa raga si mai tare. Tanti Aurora, cu fusta albastrie si basma prafuita, lucra si mai iute, iar din burlanul lung vânturatoarea azvârlea roiuri de pleava în lumina puternica a soarelui. Iar în preajma, tata si alti oameni asezau cu furcile paiele în claia care se înalta încet-încet, îngropându-i pâna la brâu pe muncitori. As fi stat asa ziua întreaga, dar batoza înfuleca ultimul snop si apoi huruia în gol. Si oamenii coborau, cautând sticlele cu apa si bând cu sete: - Dom 'giner, da' unde-i berea ceia? Râdeau. * În recreatie, Silvica a cazut, julindu-si genunchii. Am tras o fuga în spatele magaziei scolii, ca stiam eu un loc acolo, si am smuls câteva frunze de patlagina. Ea si-a ridicat putin sarafanul si am lipit frunzele pe julitura de pe genunchi. Pe urma le tineam asa, „ca sa nu curga sângele”, îi spuneam, stiam de la doamna asistenta Chilabog, careia tata îi zicea „Sarîmâna, coana moasa”, iar ei îi sarea tandara: „Te-am mosit pe tine, bai?” Dupa aceea Silvica a rupt în doua o frunza de patlagina, ca sa vada câti copii o sa aiba: au iesit trei dintre care s-a nimerit un firisor tare lung. „Asta o sa fie cât Ion cel Mare”, râdeam. Pe urma am rupt si eu o frunza de patlagina si mi-au iesit tot trei copii. Silvica mi-a marturisit ca vrea sa se faca „coafista”. Eu n-aveam gânduri proaste: voiam sa ajung director. Acum Silvica nu mai este. A murit tânara. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
