Asa cum ni se relateaza în pericopa evanghelica ce se citeste mâine în bisericile ortodoxe (de la Ioan 4, 5-42), Iisus are un dialog deloc comod cu o femeie ce venise sa scoata apa de la o fântâna din Samaria, de lânga cetatea Sihar, acolo unde Domnul, ostenit de calatorie, se asezase în asteptarea ucenicilor plecati sa cumpere de mâncare. E cel mai viu si mai imprevizibil schimb de replici pe care-l putem gasi în Evanghelii. Îl vedem aici pe Domnul trecând în mod neasteptat, dar parca atât de firesc, de la o extrema la alta, dezvaluindu-Si când firea omeneasca, când cea dumnezeiasca: nu se sfieste a-Si arata neputintele pe care Le încerca, om fiind (Îi era sete), dar face din asta un stralucit prilej de a-Si dezvalui identitatea Sa mesianica. Se foloseste de un context banal, de un moment frecvent în viata cotidiana a acelor timpuri, facând însa din ghizdul fântânii un amvon si din miezul zilei o Cina de taina, în care apa e convertita în har ce tâsneste din adâncul cerului, femeia samarineanca fiind transformata, aproape instantaneu, într-un apostol de nadejde pentru o misiune în care nu se putea bizui pe ucenici (atunci când îi trimite la propovaduire, în timpul vietii sale pamântesti, le atrage atentia sa nu mearga în „vreo cetate de samarineni” - Matei 10, 5). Aceasta femeie samarineanca, identificata de sinaxar cu numele de Fotini (adica, pe româneste, Luminita), va aduce la Hristos însa, chiar imediat dupa dialogul cu Acesta, „cu mult mai multi” (Ioan 4, 41) dintre acesti samarineni greu de convins. El, pe care ucenicul cel iubit, Ioan, Îl numeste deseori, în Evanghelie, cu numele de Lumina, este propovaduit, iata, de o Luminita. Dar faptul acesta se produce, deloc întâmplator, dupa o întâlnire din care au cam iesit scântei. Pe de o parte, pentru ca este o confruntare a doua personalitati puternice, care nu se menajeaza deloc una pe cealalta, ci fiecare îsi valorifica toate atuurile. Chiar daca Iisus este Dumnezeu si cuvântul Sau are putere multa, El este cumva înfruntat de samarineanca ce nu se sfieste sa-i dea acele replici care-L puteau pune în încurcatura. Dar prin „scântei” mai întelegem si cele ce ies la iveala atunci când se întâlnesc doua persoane: una care este Lumina cea adevarata, iar cealalta care este ca o luminita ce se lupta sa nu se stinga, tânjind dupa deplina Lumina. Adica din „ciocnirea” omului cu Domnul. Aceasta întâlnire, asadar, este paradigmatica mai ales pentru modul în care noi, clerici sau mireni, suntem chemati a-L marturisi pe Hristos - Domnul si Mântuitorul. Putem rascoli acea luminita din sufletul pe care-l avem în fata noastra (si care nu se stinge niciodata cât omul înca mai e în viata), doar daca îi aducem în fata ochilor pe Cel care este Lumina. Nu poate întunericul din cineva sa aprinda în alt suflet dorul de Lumina, asa cum nu poate sa aprinda focul un taciune stins. Nici chiar daca ar folosi toate focurile de artificii ale retoricii sau s-ar plasa sub lumina lina a lumânarilor înviorate de mireasma de tamâie a vietii liturgice. Nimeni nu poate naste pe Domnul în inima altuia, pâna nu-L aduce pe El în toate cele dinlauntrul sau si în toate cele din viata sa, în „cotidianul” sau. Caci doar Lumina Însasi poate seduce sufletul omenesc, Îl poate dumnezeieste coplesi, asa cum a fost cucerita si apriga femeie samarineanca. În ultima instanta, problema e: noi am cunoscut Lumina despre care pretindem ca vorbim? Sau ne numaram, înca, între cei care se învârt bezmetic în jurul becului - fluturi rataciti în noaptea unei lumi ce soarbe nesatula din surse artificiale de lumina? Onestitatea în a-ti evalua starea duhovniceasca si relatia cu Dumnezeu este un prim pas. Daca am constientiza cât de departe suntem de ceea ce predicam si ne-am asuma asta cu durere, atunci am întrezari deja nu luminita, ci chiar Lumina de la capatul tunelului.
