Articolul se refera pe scurt la aparitia componentei romanice a constiintei inationale a românilor. Din ratiuni pe care am încercat sa le explic mai sus, a vorbi despre constiinta nationala la români înainte de secolul al XIX‑lea înseamna un anacronism si un nonsens din punct de vedere logic. Cât priveste constiinta romanitatii la români, în primul mileniu de existenta a poporului român, aceasta nu se putea contura decât în mintile unor persoane carora le erau clare continuturile unor concepte precum Roma, Imperiu Roman, limba latina si romanitate. Ca sa îti dai seama ca limba pe care o vorbesti este „urmasa“ a limbii latine, trebuie sa cunosti limba latina, ca sa vezi asemanarile evidente! Astfel de concepte nu puteau fi cunoscute si asumate decât prin instructie scolara. Or, pâna târziu, începând cu secolele al XIV‑lea – al XV‑lea, nu exista nici un indiciu sau o dovada legata de existenta la români a unor scoli superioare, în afara, probabil, de instructia elementara pe care preotii o puteau primi, în limba slavona, de la episcopii care îi hirotoniseau. A recunoaste dificultatea de a dovedi existenta constiintei romanitatii la marea masa a românilor pastori sau agricultori de‑a lungul Evului Mediu nu înseamna deloc a pune la îndoiala adevarul evident ca limba româna îsi pastreaza integral caracterul romanic, în structura sa gramaticala si în lexicul sau de baza. Este, de asemenea, de presupus ca eruditii occidentali, cunoscatori ai textelor de istorie a Romei, identificau cu usurinta în Balcani si în Carpati o populatie romanica în purtatorii numelui de valachus. Între acestia, sunt citati doi ilustri carturari umanisti italieni care s‑au referit pe larg la populatia de limba romanica din vechea Dacie, de la Dunare si din Balcani: Poggio Bracciolini (1380‑1459) si Enea Silvio Piccolomini (1405‑1464), ajuns papa cu numele Pius al II‑lea. Cam în aceeasi epoca, Nicolaus Olachus (1453‑1568), român de origine, ajunge pe treptele cele mai înalte ale regatului magniar, ca arhiepiscop catolic de Strigoniu, cardinal si primat al Bisericii, precum si regent si guvernator al Ungariei. Umanist el însusi, corespondent al lui Erasmus din Rotterdam, înaltul personaj nu doar ca nu se sfia, dar îsi asuma cu mândrie originea româneasca prin numele Olahus. Interesant este de observat ca, în aceasta epoca, originea etnica nu constituia în statul multietnic maghiar nici un impediment pentru ascensiunea sociala a cuiva, cu conditia de a marturisi una dintre religiile recunoscute de stat (ortodoxia nu era printre acestea!). Exemplul cel mai elocvent îl constituie unul dintre cei mai populari dintre regii Ungariei, Matthias Corvinus (1443‑1490), rege din 1458, al carui tata, Iancu de Hunedoara, era un nobil român, ajuns el însusi pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei maghiare. Un indiciu indirect despre conturarea unei constiinte a romanitatii chiar printre carturari români de mai mica anvergura îl constituie aparitia în Palia de la Orastie (1582), unde din primele tiparituri în limba româna, a formei român, în loc de rumân, cu o în loc de u, forma generalizata în uz si fireasca din punct de vedere etimologic. Încalcarea normei rumân, curenta în vorbirea curenta si în texte, în favoarea unei variante fonetice mai apropiate de numele romanus al gloriosilor stramosi, care fusesera stapânii lumii, nu este deloc întâmplatoare. Numele celor cinci carturari implicati în elaborarea Paliei, români trecuti la calvinism, par sa fie si cele mai vechi nume de intelectuali români cunoscuti ca atare: Mihai Tordasi, episcop calvin al românilor ardeleni, Stefan Herce, „propoveduitor al evangheliei” în Caransebes, Efrem Zacan, „dascalul de dascalie”, Moisi Pestisel, „propoveduitorul evangheliei” în Lugoj si Achirie, protopop al comitatului Hunedoarei. Despre o constiinta a romanitatii, deplina, asumata si argumentata pe larg, putem vorbi o data cu marii cronicari moldoveni Grigore Ureche (1590‑1647), Miron Costin (1633‑1691), care cunosteau foarte bine limba latina, pe care si‑o însusisera în scolile din Polonia, la Liov, respectiv Bar, unde îsi primisera instructia. Pe urmele acestora, Dimitrie Cantemir (1674‑1723), eruditul domnitor al Moldovei, face din tema identitatii romanice a românilor una din temele centrale ale discursului sau istoriografic (Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae). Cât de familiar ne suna tuturor cunoscutul pasaj din Letopisetul lui Grigore Ureche: „Rumânii, cîti sa afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc sîntu cu moldovenii si toti de la Râm sa trag“! Pe baza acestor argumente, nu pot fi de acord cu concluziile unor carti fermecatoare în sine, care se intituleaza Romanitatea românilor. Istoria unei idei, aparuta pe la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, o carte erudita si bine scrisa. Autorul a fost sas de origine – Dumnezeu sa‑l ierte, a murit prematur într‑un teribil accident rutier! Iata deci ca, pe lânga o dinastie glorioasa si pe lânga un presedinte onorabil, nemtii ne‑au oferit si cea mai buna monografie despre romanitatea românilor. Cartea este foarte buna, bine scrisa, repet, dar nu sunt de acord cu concluzia ei. Revin la aceasta idee: Nu a existat o constiinta a romanitatii limbii si a poporului român înainte ca un român sa constate asemanarile evidente dintre româna si latina si sa o afirme ca atare. Nu aveai cum sa îti dai seama ca cer este caelum, apa este aqua, ursul si lupul sunt ursus si lupus, decât daca stiai cum suna în latina respectivele denumiri. Sau, cum scrie acelasi cronicar Grigore Ureche: „De la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; parinte, pater; al nostru, noster si alte multe din limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amanuntu, toate cuvintele le-am întalege”. (Va urma.) * Textul de fata reprezinta prelucrarea unei interventii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Exista o identitate româneasca?”, din cadrul Simpozionului «Dumitru Staniloae» organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din marcile oralitatii au fost pastrate. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi
