Momente în care ispitele vin una dupa alta. Nu reusesti sa te dezmeticesti bine dupa o lovitura, ca vine o alta. În care esti atacat chiar si prin oameni apropiati. În care îti sunt atribuite viclean sau nu tot soiul de afirmatii pe care nu le-ai facut, decizii pe care nu le-ai luat. În care îti sunt rastalmacite cuvintele sau distorsionate bunele intentii. Sau când se isca tot felul de situatii în fata carora esti neputincios. Pentru ca nu depind de tine, pentru ca nu sunt generate de tine, dar te afecteaza pe tine. Momente în care vezi cum ceea ce ai construit cu multa truda se poate prabusi într-o singura zi. Când oameni pe care i-ai sustinut si ajutat îti întorc spatele sau chiar îti devin dusmani. Când necazurile se aduna de peste tot si ajutorul pare ca nu mai vine de nicaieri. Cu siguranta ca ati trait macar o data, macar partial, astfel de situatii. De ce se întâmpla ele, care e rostul lor? Omeneste, nu poti gasi explicatii. Te revolti, deznadajduiesti, te prabusesti. Când stii ca ai gresit, mai poti rabda o lovitura, mai ales de la cel caruia i-ai gresit. Dar când nu te stii cu nimic pe constiinta? Ba dimpotriva, stii ca ai facut, pe cât ti-a stat în putere, binele, ca ai ajutat, ca ai pus suflet. Mult suflet. Atunci chiar ca e imposibil sa poti accepta loviturile. Te aperi sau te amarasti, te îndreptatesti si te plângi sau te închizi în tine. Oricum, în pace nu poti sa fii, nimic nu te poate consola. Si, totusi, nimic nu este la întâmplare. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu: „Au nu se vând doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va cadea pe pamânt fara stirea Tatalui vostru. La voi însasi perii capului, toti sunt numarati” (Matei 10, 29-30). Dumnezeu, Cel ce-mi stie fiecare fir de par asa cum eu însumi nu mi-l stiu, cum sa nu cunoasca toate când mi se întâmpla? Iar daca le stie, de ce le îngaduie? Mai ales când sunt lucruri suferite pe nedrept. O prima explicatie pe care o primim în Biserica este aceea ca suferim pentru pacatele noastre. Si ca ne este de folos o astfel de suferinta, ca sa schimbam cele ce nu sunt în rânduiala în viata noastra. Daca ma doare atât de mult ce-mi face mie un anume om, înseamna ca acolo e o legatura bolnavicioasa, ca sunt dependent de aprecierea, dragostea, recunostinta unuia ca acesta. Si mi-e de folos sa-mi fie taiata aceasta legatura patimasa. Am nevoie sa ma scutur de iluzii si de asteptari desarte. Binele pe care-l fac asteptând recunostinta sau macar o atitudine binevoitoare de la celalalt denota iarasi o pozitionare gresita. Când faci ceva cu dragoste, nu ai asteptari. Dragostea nu e comert. Nu dai ca sa primesti. Adevarata dragoste „toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” (I Corinteni 13, 7). Asadar, necazurile patimite sunt un mare ajutor spre a învata adevarata dragoste. Sau macar spre nu ne mai face iluzii ca suntem oameni iubitori, ca facem binele. Acel „bine care e si bine facut”. Dar când suferim cu adevarat pe nedrept tot felul de situatii, de acuzatii, de vorbe? Eventual, chiar umilinta publica? Si aici sunt doua posibile explicatii. Se poate sa suferim pentru ceva nedrept, pentru lucruri pe care nu le-am gresit, pentru ca Dumnezeu alege sa nu ne certe pentru cele pe care cu adevarat le-am gresit. Încât, daca ni se pare ca e nedrept ce patimim, sa ne cercetam constiinta si sa gasim cele pentru care, pe buna dreptate, am fi putut primi certare (publica), dar pe care Dumnezeu le acopera, ne lasa sa ne pocaim de ele în taina. Stie ca nu putem duce rusinea. Iar a doua explicatie este ca, inclusiv în cazul în care nu avem nimic pe constiinta (desi, cine e chiar asa de curat?), Dumnezeu îngaduie oricum ispita, spre a agonisi din harul Sau în toata plenitudinea. Pentru ca nici o inima nu poate fi mai receptiva la a primi harul în chip desavârsit decât inima celui ce sufera întru totul pe nedrept. Acela duce la maximum asemanarea cu Hristos Cel judecat si rastignit pe nedrept, Cel întru toate nevinovat. Dupa doua mii de ani de crestinism, pare ca înca nu putem primi si trai un cuvânt inspirat al lui Solomon, rostit cu aproape 1000 de ani înainte de Hristos: „Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului si nu simti scârba pentru mustrarile Lui, caci Domnul cearta pe cel pe care-l iubeste si ca un parinte pedepseste pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3, 11-12). Câti dintre noi credem acest cuvânt pe care-l reia si Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa catre evrei (v. Evrei 12, 5-6)? Când esti lovit, înseamna ca esti iubit. Poti sa suferi pentru lovitura (reala!), sa te cufunzi în durere ca-ntr-un iad fara de fund. Sau poti alege sa vezi dragostea lui Dumnezeu la capat, dincolo de sau tocmai în aceasta durere. Pâna la urma, tot despre alegeri e vorba. Nimeni nu e victima, asta e sigur. Cel mult, poate fi propriul calau. Sau, dimpotriva, poate sa aleaga acea cruce rânduita lui. Iar pe cruce te urci din dragoste, nu ura oamenilor te suie acolo.
