Orice destin trebuie sa se împlineasca doar prin resortul existent înlauntrul fiecarei fiintei vii, fara sa intervina vreo vointa din afara. Nimeni nu are dreptul sa curme firul vietii unui om înainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, noi putem corija destinul, prelungind viata, pâna la un punct. Cine însa ne confera acest drept? M-a asteptat sezând pe o piatra, cu barbia sprijinita în pumn, privind în departare. Aripa unui nor întunecat acoperise soarele ce se înaltase de un cot deasupra marii. Dunga rosiatica strajui o clipa, apoi se cufunda în valuri. Tipatul unor pescarusi sfichiui aerul proaspat si sarat ce ne gâdila narile. Când m-am apropiat, Val m-a privit zâmbind stingher. Câteodata simt ca o iau razna, spuse el. Mi-e frica sa nu fac vreo crima sau sa nu-mi zbor creierii. Traiesc foarte retras, iar batrânii pe care îi am în grija ma aduc de multe ori într-o stare de exasperare. Suferinta umana ma scoate din minti. Vad cum se sting încet sub privirea mea. Vad cum se degradeaza zi de zi si nu pot sa fac nimic ca sa opresc putreziciune carnii. Unii îmi cersesc din ochi sa le curm suferinta. În unele cazuri, eutanasia ar trebui privita ca o eliberare de chin fizic si psihic, nu ca o crima. Dar în privinta aceasta, eu ma calauzesc dupa un precept vechi, care spune ca orice destin trebuie sa se împlineasca doar prin resortul existent înlauntrul fiecarei fiintei vii, fara sa intervina vreo vointa din afara. Nimeni nu are dreptul sa curme firul vietii unui om înainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, noi putem corija destinul, prelungind viata, pâna la un punct. Cine însa ne confera acest drept? Nu stim, consideram pur si simplu ca actionam de partea binelui, atunci când îi dam omului o sansa în plus de-a trai, si de partea raului, când cineva, calauzit de un alt impuls, curma firul vietii altcuiva. Dar nu cumva ucigasul e doar o unealta a destinului? Si atunci, daca-i asa, cine ne da dreptul sa-l pedepsim?! Legile? Dar legile le-am inventat tot noi. Uneori eu tind sa cred ca cele zece porunci nu ne-au picat plocon din cer. Sau daca au picat, au picat dupa ce s-au copt aici, în mintea noastra... În fine, ce sa-ti spun, exista în toate un punct limita dincolo de care puterea noastra de gândire nu poate trece. Prin urmare, e bine sa lasam lucrurile asa cum sunt, si sa nu punem mintea sa fie tulburata de întrebari desarte, care ies unele din altele, bifurcându-se la nesfârsit. Spuneam ca unii batrâni sau suferinzi îmi cersesc din ochi sa le curm durerea, altii, în schimb, se agata de tineretea mea ca sa-si prelungeasca zilele. Nu puteam sa fac nici una, nici alta. Si faptul acesta ma deprima în asa masura, încât umblam saptamâni întregi prin Stockholm ca un nauc. Dupa ce se sting din viata cei pe care-i îngrijesc, simt ca îmi transfera ceva din existenta lor. Le preiau, fara sa-mi dau seama, o parte din obsesii. Din manii, din obiceiuri. Poate chiar si din destin. Din timp în timp, faceam câte o betie crunta, încercând sa sterg din memorie tot ce ma apasa. Iarta-mi, te rog, iesirea de adineaori... Oriunde m-as duce, fostii mei pacienti plecati în lumea de dincolo de mormânt ma însotesc ca niste umbre. Îmi bântuie amintirile. Batrânii se tin scai de mine. Am venit aici la odihna, ca sa scap de spectrele ce-mi populeaza constiinta, si peste ce dau?! Dau peste alte spectre. Am senzatia ca doamna Scrumeda si toata sleahta sa au venit aici cu scopul de a-mi aminti ca pe lumea asta avem de ispasit un pacat mostenit din vietile anterioare. Eu nu prea cred în reîncarnare, dar daca stau si analizez cu atentie întâmplarile si fiintele ce s-au perindat prin viata mea, tind sa dau dreptate acelora care traiesc calauzindu-se dupa legile Nirvanei... L-am batut usor pe umeri, în semn de încurajare, si ne-am continuat drumul spre cherhana... Soarele se înaltase deasupra norului si ne lungea, în stânga, umbrele pe nisip. Mergeam tacuti, inhalând adânc, în piept, aerul proaspat, presarat cu tipete de pescarusi si plescaitul valurilor ce se spargeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Înaintaram astfel vreo jumatate de kilometru. Tarmul devenea tot mai abrupt, iar plaja se îngustase atât de mult, încât aveam impresia ca mergem pe o carare de munte. Ne împiedicam de cutiile goale de bere, de sticlele de plastic si de alte ambalaje risipite printre pietre. Curând un puternic miros de peste rânced ne izbi în nari. Ajunsesem la destinatie. O cladire lunga, joasa, acoperita cu azbest, statea cocotata deasupra unui golfulet în forma de potcoava, în care se zareau ondulându-se câteva barci pescaresti, cu vâslele încrucisate înauntru. Altele stateau rasturnate pe nisip. Pe un gard de stuf, dar si pe niste pari scorojiti de intemperii, erau întinse plasele de pescuit, unele de nylon, altele din ata. Scoici, oase, maruntaie maronii si solzi uscati de peste se aflau împrastiati peste mai tot locul. Roiuri de muste se roteau deasupra gunoaielor, în care scormoneau cele cinci-sase gaini pestrite, pazite de un cocos cu creasta mult lasata peste ochiul drept acoperit de albeata. Cocosul umbla tantos de la o gramajoara de murdarie la alta, alungând cu strigatele sale pe cei doi-trei pescarusi asezati pe stâlpii gardului, sositi cu gândul sa se înfrupte din festin. La o masa lunga, înjghebata din dulapi geluiti, stateau mai multi barbati, aplecati deasupra unei table de sah, pe care se zareau, în loc de piese, cochilii de melci, broaste testoase, crabi si caluti de mare. La un capat al mesei, asezata pe un scaun neobisnuit de înalt trona o femeie cu o palarie împodobita cu pene aurii si o rochie vaporoasa, de culoarea frunzelor cazute. La celalalt, cateaua Luna. Ne-am oprit în loc, nedumeriti descoperind în învalmaseala de barbi pescaresti câteva figuri cunoscute. O parte din vesela noastra ceata ce petrecuse pe terasa se afla la cherhana. Maestrul nostru de ceremonii a vrut, pesemne, sa ne faca o surpriza. Cât timp am bântuit, împleticindu-ma cu Val, pe tarmul marii, el naimise o trasura în care urcase o parte din sleahta (cealalta a venit cu transportul urmator) si, facând un scurt ocol ajunsese la destinatie înaintea noastra. De altfel, locul ne era cunoscut. Veneam aici de câteva ori pe saptamâna. Uneori în zori, când pescarii reveneau cu barcile din larg, altadata la lasarea serii. Aduceam cu noi proviziile de mâncare si bautura. Multa bautura. Pescarii ne ospatau cu saramura; borsul de peste, pregatit cu multe mirodenii, era servit, de obicei, la sfârsit, înainte de plecare. Pe fata noastra se putea citit nedumerirea. Nu ne asteptam, totusi, sa-i gasim aici pe tovarasii nostri de la pensiune. Fabian, maestrul nostru de ceremonii, ca sa înveseleasca atmosfera, apasa pe telecomanda si brusc, din cele doua boxe, ascunse undeva sub streasina, izbucni glasul gâjâit al lui Vali Vijelie. si asa urechile ne vâjâiau din pricina mahmurelii si a valurilor ce se auzeau mereu izbindu-se de tarm... Manelele erau tot ce ne lipsea, ca sa punem capac noptii nedormite. Chipul lui Val fu strabatut de o grimasa. Facându-ne parca în ciuda, maestrul nostru de ceremonii scoase un chiuit si se apuca sa joace tananica. Pretextând oboseala, am dat sa ne retragem... Eu zic sa nu va grabiti înca sa dati bir cu fugitii. Mai asteptati un pic, spuse doamna Scrumeda. V-am mai pregatit si o surpriza... Esti bun, Faby, i se adresa ea maestrului nostru de ceremonii, sa te duci sa vezi daca platoul e gata? Pâna atunci puteti servi un grog, ca sa va mai limpeziti ochii... Facând o reverenta în fata scaunelor, Fabian, maestrul nostru de ceremonii, închise cd player-ul si se îndrepta spre usa cuhniei, mascata de o plasa de tifon, în jurul careia roia de acum un nor galagios de muste. Hai, curaj, apropiati-va, ce stati asa spasiti?! Nu va manânca nimeni... Poftim, aveti aici doua pahare... Ne-am apropiat de masa si am ciocnit. Doamna Ignes ridica si ea paharul, varsând câteva picaturi în nisip, în amintirea sufletului lui Alpepino, care trebuia sa fi fost undeva pe aproape. Dinauntrul cuhniei se auzea un zdranganit de linguri si cutite. Apoi, dupa un timp, perdeaua de tifon fu data la o parte si în cadrul usii aparu maestrul nostru de ceremonii, ducând un platou pe care se afla un somn imens, ornat în chip de sirena. Iata si surpriza, rosti doamna Ignes pe un ton grav, maturând de pe masa cutia de sah si resturile ce se mai aflau pe ea... Capul pestelui, ornat cu crabi si stele de mare, semana de la departare cu un coif de bronz purtat de o amazoana, în timp ce si bustul fusese ornat cu migala cu tot felul de legume si fructe exotice, menite sa stârneasca apetitul oaspetilor. Doua rodii decojite, rosii ca sângele, fusesera amplasate de o parte si de alta a „aripioarelor” confectionate si ele din doua anghile bine rumenite, unse din belsug cu sos alb de vin, sutienul, ca si bikinii, de altfel, roz-sidefii, fusesera croite dintr-un rulou de cega, împanat cu brate de sepie. Într-o „palma” în chip de soare, sirena tinea un arici de mare, iar în cealalta o broasca testoasa, presarata cu creveti, în loc de luna. Nichita Danilov este scriitor si publicist
