Din ce în ce mai nelinistit, tânarul învatat în devenire Gh. Ivanescu formuleaza catre fata de care se îndragostise, o serie de misive pe care se pare ca nu a avut curajul sa le expedieze. Asaltul amoros al tânarului asistent universitar de la Catedra de Limba Româna a lui Iorgu Iordan, continua si în vacanta. Pe o foaie de hârtie îngalbenita de vreme, George îi scrie insensibilei tinere studente, cu creionul, misiva de mai jos. De aceasta data, expeditorul încearca sa detensioneze discursul prin trimiteri la realitatile mizere ale razboiului (bombardamentele asupra Iasilor!), manifestând si o oarecare bravura juvenila. Invitatia la o „discutie peripatetica de filosofie” face parte din acelasi arsenal al mijloacelor intelectuale de a‑si impresiona partenerea practicate de un personaj cunoscut dintr‑un roman din epoca al lui Camil Petrescu. 19 Iulie 1941 Mult stimata Domnisoara, Fapte pe care probabil le banuiesti m‑au împiedicat sa‑ti trimit pîna acum acest extras al meu pe care voiam sa ti‑l dau chiar la sfîrsitul lunii Maiu. Îl primesti acum daca vei mai fi cumva în Iasi. Cum te împaci (sau cum te‑ai împacat) cu bombardamentele aeriene si cu alarmele? Eu vad ca nu ma sinchisesc prea mult, desi mi se pare ca am fost tot timpul în Iasi si voi ramîne si de acum încolo. Revista va aparea la 20 Septembrie, într‑o tara noua si în alte conditii psihologice ale cetitorilor. Cît despre conditiile mele psihologice, cred ca ele vor ramîne neschimbate. Daca nu‑ti displace o discutie peripatetica de filosofie [Taiat cu o linie: facuta dupa normele peripatetice ale lui Aristotel], ai putea sa ma anunti într‑un fel oarecare. Respectuoase sarutari de mîna. G. Ivanescu Pe aceeasi pagina gasim ciorna unei scrisori, mai mult ca sigur neexediata, ca si cea de mai sus, în care suferintele geloziei ating dimensiuni atroce. Un presupus flirt nevinovat al fetei cu unul dintre colegi îi apare tânarului drept o catastrofa definitiva si iremediabila: 21 Iulie 1941 Toata fiinta mea se rascoala cînd îmi vine în minte scena în care te vad pe tine aplecîndu‑te spre el pentru a‑l întreba cine stie ce. Simt o teribila groaza în tot trupul, care ma împinge parca la cele mai pedepsitoare hotarîri. Nu stiu ce va fi, dar tare ma tem ca de aici se va naste nefericirea întregii mele vieti si a vietii tale, daca va fi sa ma casatoresc cu tine. Voiu ramînea oricînd cu inima îndurerata cînd îmi va veni în minte. Framântarile sufletesti ale îndragostitului par sa fi continuat întreaga vara a anului 1941, sporite si de absenta din peisaj a domnisoarei Balan, plecata, poate, în vacanta. Daca urmarim articolele si studiile de lingvistica româneasca publicate în aceasta perioada mai ales în „Buletinul Institutului de Filologie Româna”, institutie întemeiata de profesorul sau A. Philippide si de lingvistul Giorge Pascu, observam ca tânarul asistent universitar Ivanescu era extrem de antrenat în cercetarile sale de specialitate (fonetica istorica, dialectologie, limba literara), dar si în lecturi extinse si aprofundate de filosofie, teorie a culturii si teorie a limbajului. Daruirea totala pentru stiinta intrase, pare‑se, în coliziune cu pasiunea pentru tânara studenta, care sporea o data cu trecerea timpului. Aceasta este impresia pe care ne‑o sugereaza arhiva, care ne mai furnizeaza un bilet, scris „dintr‑o suflare” pe un petec de hârtie, poate expediat, poate nu. Cel mai probabil avem de a face cu un fragment dintr‑o scrisoare care nu ni s‑a pastrat în varianta „pe curat”. Din scrupul filologic, mentionez ca aici, ca si în toate piesele care au fost sau vor fi publicate, pastrez întocmai ortografia autorilor misivelor. Fidel normelor recomandate cândva de magistrul sau A. Philippide, Ivanescu scrie constant cu î si sînt, pe când ceilalti protagonisti respecta deja regulile impuse la Academia Româna de Sextil Puscariu, adica â si sunt. Pentru conservarea „coloarei locale”, am pastrat si alte particularitati grafice prezente în texte: apostroful, ne‑notarea „iot”-ului în cuvinte precum trebue, eri, forme precum aceia în loc de aceea etc. De dragul consecventei si din respect pentru memoria profesorului meu, am pastrat si în textul meu regulile „vechii ortografii”. Iata continutul acestui biletel, atestând o dureroasa ignorare a îndragostitului de catre aleasa inimii sale. 7 Sept. 41 Viorica, Am dreptul sa cred ca tot tii la mine. Daca este asa, cît de anormale îmi par cele doua „întîlniri” (de fapt, neîntîlniri) ale noastre de eri si se azi. N’ai vrut sa‑mi dai nici macar posibilitatea de a te saluta. Misiva este nesemnata, ceea ce ne întareste presupunerea ca nu a fost expediata. Este acum momentul sa te informez, lector benevolens, ca toate scrisorile care urmeaza ni s‑au pastrat în multiple variante manuscrise, pline de taieri, stersaturi si adaugiri marginale. Din fericire, pentru unele dintre ele, si anume cele mai ample, am gasit si câte o varianta „pe curat”, cu un scris cursiv, sigur si elegant, cu penita subtire si eleganta, „de sarbatoare”, a profesorului meu. Aceasta era, de altfel, „metoda” de redactare practicata de Ivanescu pentru tot ceea ce scria, inclusiv pentru textele cu caracter stiintific. Revenind acum la „nôtre histoire d’amour d’autre fois”, reconstructia documentara ne conduce la, pare‑se, prima scrisoare realmente expediata de George domnisoarei Viorica Balan. Avem aici de a face cu imperativa solicitare a unei întâlniri, cu precise indicatii de timp si loc! Miile, poate zecile de mii de studenti filologi apartinând atâtor promotii care ne‑am perindat pe colina Copoului, nu avem cum sa nu tresarim si sa ne emotionam recunoscând locuri si denumiri familiare. De exemplu, strada Toma Cozma, prima pe care o traversam când, iesind din cladirea principala a Universitatii, coborâm spre centrul orasului, este aceeasi si se numea la fel si pe vremea bunicilor si strabunicilor nostri. A purtat mereu numele boierului care a ctitorit la începutul secolului al XIX‑lea biserica din preajma. Asa arata odinioara biserica Toma Cozma, cea care da numele cunoscutei strazi iesene din apropierea Universitatii Institutul de Filologie Româna, care se numea deja „A. Philippide”, functiona, se pare, la etajul al II‑lea al cladirii, în sala unde a fost mai recent Seminarul de Geometrie, dupa cum ne încredinteaza colegul Mircea Ciubotaru, cel mai bun cunoscator al istoriei Institutului nostru. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
