Speculatiile etimologico-istorice continua cu o discutie despre denumirile vaselor moderne. Înainte de a trece la inventarierea propriului repertoriu terminologic de pescar amator, pe care am avut‑o, de altfel, initial în vedere, logica narativa ma obliga sa fac o evaluare oarecare, chiar si sumara si incompleta a terminologiei marinaresti actuale din limba româna. Bogata si diversificata (exista chiar dictionare de termeni marinaresti!), aceasta este compusa aproape exclusiv din împrumuturi din limba franceza sau italiana, mai putin din engleza! Explicatia consta în aceea ca importul masiv de termeni marinaresti a avut loc o data cu înfiriparea unei flote românesti, catre sfârsitul secolului al XIX‑lea, când influenta directa a englezei asupra limbii române era înca foarte slaba, iar cea a limbii franceze si, partial, a limbilor italiana si germana, mai puternica. Începem cu marina, cuvânt care are o etimologie multipla, adica poate proveni, simultan, din doua sau mai multe limbi; vine din franceza, italiana sau chiar din latina savanta, desi marea însasi poarta în limba noastra numele latinesc originar (lat. mare), ca si râu (lat. rivus), nu si fluviu împrumutat pe cale carturareasca din latina savanta. Amintesc, în context, si pârâul, care poarta un nume stravechi, foarte probabil traco-dac, deoarece se gaseste, cu acelasi sens, doar în limba albaneza. Marinar este un derivat românesc de la marina, cu sufixul de agent obisnuit, ca si plugar sau fierar, dar îsi are corespondenti foarte apropiati ca forma în franceza, germana, italiana si neogreaca. Un pasaj dintr‑o cunoscuta schita de Caragiale, pe care, odinioara, o „învatamˮ cu totii la scoala, atesta ca avem de‑a face cu un cuvânt aparut relativ recent în vocabularul românesc obisnuit, cuvânt care nu îsi fixase înca o forma definitiva. Procopsitul de Goe (d‑l Goe!) îsi probozeste bunica si mama, calificându‑le pe amândoua de proaste. Cele doua femei, mam’mare si mamita, îsi admirau odorul, în costum de marinel, respectiv marinal, dar d-l Goe le informeaza autoritar ca gresesc amândoua, forma corecta fiind cea de… mariner. Din franceza a venit, chiar înainte ca marinar sa se fi impus în uz, sinonimul matelot. Numele generic al unei formatiuni de mai multe nave, flota, provine din franceza si italiana, ca si numele sefului suprem al unei flote, amiralul. Etimologie frantuzeasca directa are si salupa, cuvânt care, în limba lui Molière, vine din olandeza, iar unul dintre putinii termeni din sfera marinareasca provenind în româna direct din limba germana este slepul, ambarcatiunea fara propulsie proprie, tractata de o salupa. Limba franceza este sursa directa pentru substantivul ambarcatiune si pentru verbele a (se) îmbarca si a (se) debarca (fr. (embarcation, embarquer, debarquer). Daca intram în detaliile costructive ale unei nave, constatam ca babordul, partea din stânga a unei nave în raport cu directia de înaintare, ca si tribordul, desemnând partea dreapta a navei, au putut intra în uzul marinarilor români din italiana, franceza sau germana, iar carena, termen desemnând acea parte din corpul unei nave care se afla sub nivelul apei, putea veni din franceza, italiana sau neogreaca. Partea din fata a unei nave, prora cu varianta prova, are la noi forma corespondentului ei din italiana si din latina savanta, originea primara fiind de fapt greaca veche. Partea opusa prorei din corpul unei nave, pupa, poarta un nume creat de asemenea în latina savanta si împrumutat în româna prin intermediul limbii franceze. Numele diferitelor tipuri de nave care au marcat istoria antica si medievala a Europei au devenit cunoscute românilor exclusiv prin literatura stiintifica sau artistica, adica prin intermediul traducerilor, în secolele al XIX‑lea - al XX‑lea. Câteva exemple. Puternica trirema antica, cu ale sale trei rânduri de vâslasi si cu cele doua pânze rectangulare, care a contribuit decisiv la victoriile militare ale grecilor si romanilor si, implicit, la dominatia lor politica în Mediterana timp de peste un mileniu si jumatate, si‑a împrumutat numele românesc din franceza sau din latina savanta. Pântecosul galion medieval, cu cele trei catarge si cu impozanta constructie de la pupa vine din franceza si italiana, dar, când a fost folosit de Ureche în cronica sa, fusese luat din neogreaca. Magnifica trirema greceasca Sprintena caravela, cu pânzele sale triunghiulare (velae latinae), i‑a purtat în marile lor drumuri peste oceane pe Magellan, Vasco da Gama, Bartolomeo Diaz sau Cristofor Columb. Denumirea o avem în franceza, italiana, spaniola si portugheza, oricare dintre aceste limbi putând fi sursa pentru românescul caravela, în diferite epoci si la autori diferiti. Goeleta, cu silueta ei supla, cu cele trei-patru catarge si cu sistemul sofisticat al pânzelor triunghiulare, care îi asigurau o viteza superioara, a dominat secolul al XIX‑lea, înainte de inventarea motorului cu aburi. Numele francez goëlette, etimonul românescului goeleta, vinde de la un cuvânt din limba bretona care desemneaza pescarusul. O goeleta era si Speranta/ L’Esperance, corabia din romanul Toate pânzele sus de Radu Tudoran, carte de aventuri foarte mult citita de copiii din generatia mea. Velierele bric si fregata, corabii puternice, echipate de regula pentru luptele navale, îsi au numele din engleza si franceza. Bricul‑scoala Mircea si fregatele Regele Ferdinand si Regina Maria reprezinta fala oricarui marinar român. Sa mentionam în treacat si pachebotul, nava pentru transport de persoane, dupa frantuzescul paquebot, termen strunjit în aceasta limba pornind de la englezescul packet-boat, precum si cargoul, nava pentru marfuri, existent si în franceza (cargo) sau germana (Kargo). Din lunga lista a navelor militare pe care le vedem în filmele de razboi, cele mai cunoscute ne sunt crucisatorul si distrugatorul, create prin calchiere, de la radicali autohtoni, dupa fr. croiseur si destructeur, asemenea submarinului, tot o creatie analogica pe terenul limbii române, de data aceasta cu doua modele: fr. sous‑marin si engl. submarine (vezi Yellow submarine - „Submarinul galbenˮ, celebrul slagar al Beatles‑ilor!). Sa nu uitam de micile ambarcatiuni de concurs caiacul si canoea, luate de omul european, cu numele lor cu tot, din limba eschimosilor si, respectiv, a pieilor rosii din America si Canada si raspândite peste tot prin intermediul englezei si al francezei. Am lasat la urma arhicunoscutul vapor, care are o poveste etimologica amuzanta, sursa primara fiind latinescul savant vapor, întrebuintat de alchimisti cu sensul de ‘apa în stare gazoasa, abur’. În franceza, vapeur e atestat ca împrumut din livresc din latina, cu sensul de mai sus, înca din secolul al XIII‑lea. Când, pe la începutul secolului al XIX‑lea, vasele au fost dotate cu motoare cu aburi, ele au fost desemnate initial prin sintagma bateau à vapeur adica ‘corabie cu aburi’, expresie care a fost ulterior redusa la vapeur. Cuvântul este repede împrumutat si în alte limbi, de exemplu în italiana sau neogreaca. Cam în aceeasi epoca apare si în texte românesti, de exemplu în Însemnare a calatoriei mele, admirabilul jurnal de calatorie în Occident (tiparit în 1826) al marelui boier‑carturar Dinicu Golescu. Asa ca cel mai potrivit ar fi ca, pentru româna, sa vorbim de o etimologie multipla (franceza, italiana, neogreaca etc.). (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
