Cum prietenul Catalin Sava, demn urmas al altui telemuzicolog de poveste, a fost bestelit pe social media pentru concertul vocal-simfonic produs de TVR Iasi pentru „Zilele Iasului”, am zis sa ma aflu si eu în treaba. Stiind ca orice analiza conceptuala este fatalmente reductionista se cuvine ca cele doua mari orizonturi de expresie a culturii, cel valoric si cel identitar, sa fie nuantate cu alte chei de cunoastere, pe paliere metodologice mai adânci. Bunaoara, spiritul critic si analiza comparata sunt instrumente obligatorii pentru a putea formula o judecata de valoare în domeniul larg cultural. Tot asa cum pentru a întelege dinamica milenara care a animat istoria culturii, cu toate formele ei de manifestare, este esential de subliniat ca motorul schimbarii, pornind cu frescele de la Lascaux, la inflorescenta renascentista, de la baroc, clasic si romantism pâna la multitudinea, postmoderna, a formelor de expresie contemporane, a fost mereu efortul de a imagina altceva, de a sparge tiparele învatate de la magistru, de a inova o lume proprie. Nu e aici locul unei analize detaliate, dar formele pe care le îmbraca cultura contemporana, oricât de bizare sau neinteligibile ar putea ele parea, sunt efectul acestui nesfârsit efort de schimbare a paradigmei, de negare creativa a traditiei. Dupa cum spuneam, „spiritul timpului” îsi pune indelebil amprenta pe curentele de idei si pe cultura „noua” ce polemizeaza cu Ancien Régime. De asta tot ce este proaspat, neobisnuit, este primit cu reticenta, dar tot din aceleasi motive principalele linii de finantare se îndreapta catre inovatie si nu catre repetarea la nesfârsit a acelorasi scenarii culturale, fie ele clasice sau deja validate. De aici un fel de cerc vicios care genereaza continuu încercari de inovare si de schimbare a discursului cultural, cu rezultate de multe ori discutabile daca le comparam cu valorile clasice, solide. Dar toata aceasta abordare este, inevitabil, legata doar de orizontul culturii ca valoare. Ca bun care trebuie „gradinarit”, ca sa creasca si sa sa-si desavârseasca efectul pedagogic al formarii de sine. Si ca sa contribuie la cresterea calitatii vietii. Lectura antropologica a culturii pune reflectoarele pe altceva. Respinge de plano ideea ierarhiei, adica a gradelor de valoare, si critica din perspectiva conceptuala mecanismele de aculturatie, adica cele prin care o cultura mica este „colonizata” de valorile, modele si creatiile unor culturi dominante, iar la noi e o întreaga literatura despre rolul jucat, spre exemplu, de cultura franceza în constructia, modelarea si rafinarea culturii nationale. Cei care afirma ca, în principiu, toate culturile sunt egale, ca nu e nicio diferenta notabila între Ludwig van Beethoven (1770-1827) si Anton Pann (1790-1854) pentru ca ambii decodifica si exprima caracteristici ale identitatii populare, a neamului din care provin nu se însala neaparat, doar ca privesc cultura din alt unghi. Faptul ca exista genii care transcend aceste departajari, ale caror creatii stralucesc interstitial între identitate si universalitate (ca, spre exemplu la noi, Brâncusi si Enescu) nu e relevant pentru analiza antropologica decât asa ca niste cazuri particulare. În acest context, cultura româneasca este, ca si pentru orice alta tara, în primul rând o expresie identitara si pentru ca ea atinge, statistic, vorbind, cel mai mare public, e, în mod evident, populara. Nuantele nu sunt, totusi, neimportante fie ca e vorba de multiple interferente, ca „nationalul” e, de regula, un construct politic, ca neafirmarea unor creatii tribale pe scena lumii nu e doar efectul marketingului sau a nedreptatii, în fine ca, lipsita de judecata integratoare estetica si larg culturala, orice creatie parohiala nu trece bariera distributiei ramânând provinciala si neinteresanta pentru Celalalt. Pe acest palier al validarii poporane, mai exista un aspect: lipsiti de educatie estetica, incapabili de analiza comparata si ramasi încleiati în cadrele culturale comunale, „cei multi”, multimea care da legitimitate pentru antropologi si iubitorii de „social”, vor prefera produse culturale rudimentare, cu un grad emotional de basic instinct si usor de retinut si de fredonat. La nivel de analiza teoretica, fireste ca nu e nimic rau în asta. În fond, se cuvine sa amintim în acest fel de dispute cunoscutul adagiu latin de gustibus non est disputandum, iar eu nu am nicio pornire de a-i culpabiliza pe cei care ramân doar la acest strat de cultura populara. Cultura populara înteleasa fie prin prisma radacinii traditionale, folclorice, revelatoare pentru asumarea originilor rurale, fie prin ceea ce face audienta contemporana în materie de produse sau mode de consum, de la Stefan Banica Jr. la Tanca Uraganu, bunaoara. Toate, inclusiv manelele, sunt pop culture. Dar sunt ele, în ultima analiza, cu adevarat cultura? Reducând cultura la gustul majoritatii, iubitorii de arta „sociala” nu realizeaza ca acest mecanism maculeaza valorile autentice, „cultura de performanta”, creatia de vârf care a marcat istoria, fiind un proces cu un dublu efect pervers: transforma cultura în vehicul dirijat ideologic sau o degradeaza la conditia de marfa. Ideologic, contemplam ascensiunea neoproletcultismului marxist, care introduce, vehement, cenzura si care vrea arta progresista, „cu tendinta”, aparând, ipocrit, dreptul la kitsch pentru popor, iar comercial vedem în ce mlastina am ajuns sa ne zbatem. O confuzie a valorilor, o ascensiune a prostului gust, o inflatie de mârlanie subculturala care ne invadeaza, în cautare de audienta aducatoare de profit pecuniar nu spiritual, pe toate canalele de difuzare. Profitând de paradigma timpului în care traim, „post-adevar”, vremuri dominate de afirmarea nerusinata a echivalentei minciunii cu adevarul, în numele egalitatii si a dreptului la opinie, o era a manipularii maselor prin subcultura de gang si religiozitate tâmpa, fara legatura cu adâncimea spirituala a adevaratului credincios, au aparut si prosperat bisnitarii culturali, cei care fac averi aruncând multimilor halci de circ (de multe ori în loc de pâine!). De aici uriasa confuzie ca marile afaceri pe stadion unde se cânta la stick ar avea ceva de-a face cu cultura când de fapt este distractie pe bani. Linia aceasta subtire dintre cultura autentica, cea care va înfrunta vremurile si entertainment este cu cinism încalcata, atât afaceristii, cât si politicienii fiind degraba doritori de a amesteca perfid valoarea cu prostul gust, gustat de talpa tarii. Pot fi oare acuzati oamenii care nu au avut sansa sa fie educati sa înteleaga si, poate, sa iubeasca cultura de vârf? Spectatori pentru care este determinanta confuzia din societate si social-media, unde, p(r)ostadevar, oricine poate emite nestingherit judecati de valoare indiferent daca are vreo competenta sau nu? Evident ca nu e vina lor ca înghit pe nemestecate ce li se ofera si, cerc vicios perfect, li se ofera acel lucru pe care îl înghit pe nemestecate pe motiv ca „asta cer”. În acest context, de atragere a spectatorului inocent si catre cultura de vârf, nicio strategie nu e gresita. Iar modelul facut celebru de André Rieu, de a face un show cu „slagare” din muzica clasica pentru publicul larg, adica ceea ce „puristii” numesc în derâdere drept „cultura de supermarket”, nu e la rigoare de respins. La Iasi, pe lânga abuzul de autoritate si presupuse fraude financiare pentru care sunt anchete în curs, Beatrice Rancea a reusit sa impuna Opera Nationala Iasi ca un reper monden demn de a fi frecventat chiar daca ovatiile si aplauzele erau indistincte, la fel, pentru spectacole de valori diferite ceea ce arata, fara tagada, un public cel putin inocent. Ea a adus si opera în piata facând din spectacolul de deschidere a stagiunii un manual gratuit de introducere în muzica clasica, pe viu, pentru nespecialisti. Pentru mine, asta a încercat si Catalin Sava si TVR Iasi, cu finantarea Consiliului Local: sa duca mai departe pe scena din Piata Palatului de zilele orasului acest proiect de culturalizare. Cel putin din perspectiva elina, a atragerii de cetateni posibili iubitori ai culturii cu valente formative, a educarii publicului larg cu alfabetul muzicii clasice, efortul sau merita salutat, nu ironizat sau batjocorit. Despre calitate si excelenta nu voi vorbi în acest caz, desigur, pentru ca este stiuta optiunea mea pentru cultura de performanta, de vârf, fie ea clasica sau contemporana. Ca a unui tataie cu basca, conservator retrograd si elitist, ce sunt. P.S. Cred ca datorez ceva din ceea ce sunt si Filarmonicii din Botosani care, pe scena teatrului, în 1973, tinea concerte din marii compozitori clasici prefatate de un specialist care explica liniile minimale de întelegere a operei si autorului în deschiderea spectacolului. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
