Pâna si în cei mai constienti, optimisti, nelinistile se pârguiesc încet, dar sigur. Fructul nelinistii se coace ireversibil. Pentru cei mai multi însa, fructul ramâne necopt, ca o mamaliga încruzita. Sigur, pentru putini mai exista iluzoria forma a nemuririi – gloria. Apoi este religia crestina, care înlatura dezgustul existentei si spaima mortii. Parca asa spune undeva Tutea. Este acel sentiment pe care îl simte mai degraba taranul semianalfabet decât intelectualul. „Ce ti-e omul? A trai o zi ori doua/ Si s-a duce ca s-o roua.” De la o vreme, când înaintam în vârsta, ne gândim tot mai mult, fara sa vrem, la batrânete si moarte. Stiu ca pentru cei mai multi viata este un drum liiin de la nastere si pâna în buza gropii. Pentru altii însa, putini, drumul acesta este destul de povârnit si alunecos, cu opintiri dureroase dupa pasaje vesele si pietruite. Personal, am tulburat lumea reala si splendorile ei, pasajele acestea vesele si fericite, dar destul de fada uneori, cu plasmuirile mele literare, care, s-o spun drept, uneori mi se par fara noima. Atunci chiar nu pot scrie o vreme... Însa revin ca vitelul la tâta vacii, slava Domnului, la starea propice pentru a scrie: o neliniste care nu ma face sa cad, ci care ma dogoreste într-o maturitate virila, o superba si egala distanta fata de oameni si lucruri, ca sa pot „prinde” cu adevarat înfatisarea si sensul lor, al oamenilor si al lucrurilor. Dar acestea sunt doar momente, mereu revin la tern si cenusiu. Cei care scriu, care picteaza, care compun de buna seama ca înteleg ce vreau sa spun aici în cuvinte nedeslusite si neputincioase (si repezite, recunosc, este o confesiune dintr-o suflare aceasta). Deci astept momentele acestea de împlinire, de rotunjire a ceea ce este de obicei ascutit, tepos, neorânduit. Astept, iar pentru aceasta ma alimentez cu lecturi cât încape si nu las viata sa treaca în van pe lânga mine: ca sa umplu golurile din mine, sa le rotunjesc si sa le împlinesc cu duh creator. Pe lânga lecturi si cultura în general, mai am nevoie sa ma „alimentez” cu iesiri în natura, calatorii mai lungi sau mai scurte, cu vizite la prieteni, la rude. Acestea ma ridica iarasi pe piscuri, atunci când cad în întristatoarele adâncuri, ispititoare si acestea, desigur, mai ales pentru un scriitor, însa observ ca, odata cu înaintarea în vârsta, le evit... Si-mi vine câteodata sa spun ca Tutea într-o scrisoare (din 1934) catre Nicolae Tatu: „s-o dau în p... ma-sii de cultura!” Dar, întorcându-ma la batrânete si la moarte cu care am început aici, trebuie sa spun ca nu am nelinisti prea mari în aceasta privinta. Nu am certitudinea mortii, cum nu o au iepurele sau bursucul. Poate o au alti oameni, cine stie! Aceasta pentru ca nu sunt crestin deplin. Mai degraba o disperare si o neputinta acopera în mine sentimentul curat religios. Si o luciditate (oh, luciditatea asta ma omoara!)... Deci, cum spuneam, nu sunt un crestin deplin, întru totul. N-au decât sa râda prostii, dar cei care nu-si pun problema lui Dumnezeu nu exista pentru mine. Sunt asemenea iepurilor din tufisuri, care tremura la orice zgomot, sau ciorilor care bâjbâie neputincioase si oarbe pe cer. Nu mi-e teama de nimic. Dar oboseala, batrânetea si neputinta nu as putea spune ca nu ma ating. As fi nesincer însa, daca as spune ca, încarcat de dezgust si neputinta, as dori sa mor. Nu, nu pot fi Cioran nici macar în scris. Sunt si eu asemenea majoritatii contemporanilor mei – nu ma gândesc prea des la moarte. Oricum, degeaba scriu aici – omul moare singur, chiar înconjurat de o multime de rude, de prieteni, a caror prezenta nu poate consola pe nici un obosit si neputincios, caci batrânetea, asa cred, este o împletire de incertitudine si perspectiva a mortii. Iar aici nu te poate ajuta nimeni – le traiesti în singuratate. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
