Vazând ca statul la bulau a devenit un titlu de glorie nu numai pentru interlopi, ci si pentru înalta politica, o serie de contemporani au cautat si ei prin dulap, daca nu dupa schelete macar cu speranta ca niste spinari uscate de peste ar putea conta în cv-ul pentru un viitor Prim-ministru. Doar nu era sa ramân mai prejos? Tin minte perfect: era în ziua de 18 august 1981, imediat dupa prânz, când ne-am întâlnit din senin pe strazile din statiunea Mamaia, cu bunul nostru coleg de clasa din liceu Liviu Rosu. De-abia venise, era prima lui zi de stat la mare în timp ce pentru noi era ultima, caci aveam bilete de tren pentru a doua zi dupa-amiaza. Era ziua lui de nastere (de-aia tin minte data exact!) si l-am întrebat ce face în seara respectiva. Cum nu avea niciun plan, a acceptat bucuros invitatia de a veni cu noi (mai bine-si musca limba!). Noi, adica Radu Andriescu si cu mine. Eram toti trei bravi si proaspat bacalaureati ai clasei de filologie-istorie a Liceului „Mihai Eminescu” din Iasi, intrati deja la facultate având în fata spectrul destul de frisonant al celor noua luni de armata (la vremea aceea, o „scoala a umilintei” cu regim mai curând concentrationar!). Pâna atunci, ha-ha, mai era înca o luna si ceva de fericire maxima astfel încât, având toti sacii în caruta si un viitor luminos, nu ne mai ramânea decât sa ne facem de cap. Desi poet important înca din liceu (deh, fusese deja publicat în „Cronica”!), Radu Andriescu a aratat o dibacie pragmatica impresionanta cautând o gazda în Tomis Nord având în vedere faptul ca, la fel ca toti viitorii studenti la limbi straine, urma sa faca armata la Batalionul de Cercetare-Diversiune din Constanta (si, într-adevar, prietenia cu gazda noastra avea sa se dovedeasca nepretuita în lunile lui de armata!). La fel ca o mare majoritate a descurcaretilor dobrogeni din acei ani, gazda noastra îsi ridicase un corp auxiliar la casa, cu acces comun la o baie si un dus cu apa calâie, cu un fel de bucatarie de vara si cu câteva camere mobilate, relativ curate si decente. Cum noi ne sculam dimineata si o uscheam la plaja în Mamaia unde stateam aproape toata ziua, gradul de confort era prea putin important (si, trebuie sa o spun, pretul era într-o corelatie umana cu conditiile de cazare). Singurul lucru de acolo care mi-a ramas întiparit cu fierul rosu în memoria olfactiva a fost duhoarea compacta, acida, întepatoare de pisat de mâta, gratie celor câteva milioane de pisici care fosgaiau prin zona. Aveai impresia unui zid pe care trebuie sa-l strapungi în acea parte de curte, atât de puternic era încât pâna si escadroanele ordonate de tântari grasulii care întunecau cerul Constantei o luau, respectuos, la stânga, ocolind zona. În rest, ca la 18 ani, viata era frumoasa! Ieseam seara, echipati la moda si bateam desigur „bibliotecile publice” si „muzeele” pâna târziu în noapte încercând timid sa facem fata traditiei exasperante a tepelor si jefuirii sistematice, pâna la jupuire, a turistilor care veneau de bunavoie în iadul estival al litoralului românesc, traditie care aud ca a capatat cuvenita dezvoltare datorata complicitatii de azi a institutiilor de control ale statului român. Atunci, la orice bar din Mamaia putei gasi inevitabilul „whiskyCola” de 100 de lei ale carui ingrediente ma sfiesc a le face publice în acest moment. Desi cinatuiti, nu ne lasam descurajati si continuam alergarea în fiecare seara. Tot astfel trebuia sa se întâmple si în istorica data de 18 august când l-am invitat pe colegul nostru de clasa, viitorul stralucit avocat, „sa vina cu noi” de ziua lui. Unde? Pai dupa ce am batut niste cârciumi triste, Radu a avut ideea geniala de a sarbatori ultima noastra seara si aniversarea deja pomenita, „într-o discoteca pe valuta”, mai exact în fantasmaticul loc, ademenitor numit „Scandinavian”. Dar de unde valuta? Pai, distinsa doamna Cornelia Andriescu, mama lui Radu, avea o sora la Viena, care îi lasase o mostenire pe Ring, casa pe care democraticul regim popular al lui Ceausescu a obligat-o sa o vânda (cetatenilor români le era interzis sa aiba proprietati imobiliare în strainatate, doar Securitatea externa, prin interpusi, având acest drept!) si, mai mult, le-a însfacat valuta virându-le în cont suma în lei la ridicolul curs de schimb oficial (11 lei per dolar când, în realitate, cursul real era de vreo trei ori mai mare!), dar lasându-le, totusi, o cota din aceasta valuta pentru excursii în strainatate (si, desigur, cumparaturi de bunatati occidentale de neimaginat pentru noi, proletarii1). Astfel încât, seraficul poet avea o multime de gadget-uri vestice acasa (ah, cum am descoperit, în clasa a zecea, adevaratul sunet Vangelis ascultând la castile profesionale Philips discul „Spiral” pus la pickup!) fata de care, spre cinstea lui, se comporta absolut firesc fara urma de aroganta adolescentina. Pe scurt, Radu avea valuta (silingi austrieci!) la el, cu care ne-a cumparat trei bilete de acces la discoteca unde ne si vedeam asaltati de bunaciuni scandinave. Am intrat vorbind englezeste, of course!, gata sa facem fata asaltului de „blonde ABBA” pe care îl visam. Înauntru, trei obosite undercover în asteptarea unor mosneguti occidentali pe care sa-i mulga, doi bajeti dubiosi care ne priveau chiorâs si eternul „whiskyCola” la 10 dolari. Ne-am învârtit dezamagiti prin întunericul stroboscopic finantat de Securitate, ne-am scarpinat în cap, am baut un cocktail, dar, vai!, scandinavele n-au dat buzna. Scârbiti, am iesit afara, mai ales ca era aproape 12 noaptea. Aici, surprise! Ne astepta militia poporului, chemata de spurcaciunea securista care era la intrare si care ne-a mirosit rapid ca nu suntem straini. De mirare, as zice, caci eu aveam adidasi de Pionieru, blugi de Botosani si un hanorac negru, pe cap, care anticipa razboinic moda de peste patru decenii, pe care lipisem strategic o faina eticheta Suzuki. Cum pusca mea s-a prins ca nu eram occidental? Aha, stiu: îmi lipseau ochelarii de soare luati din Shop2 cu 10 dolari, având celebra forma „fudulii de bivol” pe care o va face celebra Tom Cruise în de neuitatul sau spanac comercial intitulat „Top Gun”, aparut la noi un deceniu mai târziu. Din nefericire pentru Tom Cruise, ai carui ochelari de meltean erau negri, ai mei erau cu rama aurie si cu un nepretuit degradeu de albastru care arata de departe clasa superioara a purtatorului. Daca i-as fi avut pe ochi, fie si la miezul noptii cum îi poarta cocalarii de azi, poate militianul ne-ar fi lasat în pace, cine stie, gândindu-se ca sunt un important trendsetter pe care s-ar cuveni sa-l salute respectuos? (Continuarea în editia din 2 septembrie a Ziarului de Iasi) 1 Un gând de pioasa recunostinta tin sa exprim aici în memoria Corneliei si lui Al. Andriescu, în casa carora am vazut în acei ani sumbri ce înseamna bunul gust si clasa aristocratica, care, cu generozitate, ma invitau si pe mine sa degust din produsele „putredului Occident”, la întoarcerea lor acasa. 2 Pentru cei mai tineri: magazine cu produse occidentale, unde nu puteai cumpara decât în dolari, deschise doar pentru straini sau pentru detinatorii legali de bani straini. Magazine de unde studentii africani din România faceau trafic pentru populatia autohtona careia îi era interzis sa detina valuta. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
