La 19 august s-au împlinit, greu de crezut, cinci ani de la disparitia lui Adrian Enescu. Greu de crezut pentru ca devenise în ani o prezenta în viata noastra culturala. Amintirea este înfrumusetata în egala masura de originalitatea, de modernismul argumentat al creatiei, de prezenta sa rara, pâna mult dupa 1989, de sub reflectoarele mediei. I-am ascultat prima data albumele discografice Funky Synthesizor I si II, publicate la casa Electrecord (1982, 1984) din curiozitate. Cunosteam câteva productii ale unor formatii germane, ale grecului Vangelis Papathanassiou, ale japonezului Isao Tomita în domeniul compozitiei si improvizatiei cu ajutorul aparaturii electronice, un batalion al avangardei muzicale din anii ’80, cu o infrastructura sofisticata, înca de atunci capabila de plurivalenta expresiei sonor-muzicale, stiam cât de greu era sa faci rost în România de asemenea instrumente (continui sa cred în semnificatia de instrument muzical atribuita aparaturii electronice profesionist, artistic folosita), ascultasem câteva înregistrari reusite ce îi aveau ca autori pe Corneliu Cezar, Octavian Nemescu, Liviu Dandara, Mircea Florian, Dan Andrei Aldea (reprezentând conceptii si genuri muzicale diferite), asa ca nu puteam decât sa fiu interesat de un nume nou, românesc. Discurile la care ma refer au fost pentru mine anticamerele în care se „montau” creatii diferite, surprinzatoare ca mod de gândire si expresie muzicala, în orice caz evident moderne, straine conformismului aproape general din arta sunetelor românesti datata 1981-1990. Nici cântecul de muzica usoara Buna seara, iubito, ce si-a câstigat celebritatea în acei ani, rezistând trecerii timpului, nu respecta cadenta productiilor mediocre, obligatoriu propagandistice, sau evident romantioase din perioada evocata: era de un modernism liric, de o melodicitate proaspata de care va puteti convinge ascultând cântecul generos difuzat la radio sau pe Youtube. Daca tot suntem în teritoriul muzicii usoare, în acceptia lui Adrian Enescu mai degraba muzica pop de mult rafinament si bun gust, deci nu prea usoara, trebuie amintite cântecele compuse pentru Crina Mardare si Elena Perianu, duo-ul vocal Stereo, pe care le consider adevarate lied-uri pop, cu melodia primadona, discret, dar esential comentata instrumental (electronic). Unele compozitii pentru aceste voci diafane aveau ca motiv de inspiratie melodii din folclorul românesc, Dansul fetelor de la Capâlna oferindu-i compozitorului si aranjorului Adrian Enescu idei originale pentru creatia Coloana infinita. Majoritatea productiilor muzicale ce îi poarta semnatura au pregnanta ritmica ce le predispune si dansului, însa eu prefer auditia. Pe alt palier al intereselor sale muzicale, Adrian Enescu si-a plasat compozitiile în genul pe care l-as numi jazz academic electronic, ordonate pe discul Bird în space (Pasare în înalturi), publicat în anul 2012. Sunt 11 creatii dezvaluind solida stiinta componistica primita de la Alexandru Pascanu si Aurel Stroe, mai ales predilectia pentru armonii complexe. Descopar aici doua capete de pod: aranjamentele sofisticate pentru ansamblurile din jazzul anilor ’60-’70 conduse de modernistii George Russell, Gill Evans, Peter Herbolzheimer si terenul fertil cromiilor armonice si sonore pretinse de comentariul muzical pentru filmele artistice, gen în care Adrian Enescu a excelat, împlinind 65 de spectacole proiectate pe ecran. Ajungând la muzica de film, se cuvine remarcata semnificatia lui Ianus în creatia muzicala a lui Adrian Enescu. El a excelat, cum am spus, în muzica de divertisment de înalta calitate si în muzica academica ajunsa pe placul regizorilor. Adrian Enescu a iesit deseori din sferele, sa le numesc, usoare, dovedind rezonanta cu climatele poetice, uneori evazioniste, subliniat lirice pe care le-a exprimat în lied-uri pentru voce si ansamblu instrumental. Da, în muzica de film. Ma gândesc acum la Adela, Tanase Scatiu, Bietul Ioanide, Faleze de nisip - am amintit doar patru realizari românesti de cinemateca ce pretind pe buna dreptate a fi urmarite cu atentie. Original, surprinzator, subtil, rafinat, inspirat în compunerea unor melodii pe care nu le mai uiti, sau punându-te pe gânduri, Adrian Enescu s-a alaturat altor câtiva muzicieni români de acelasi calibru - Richard Oschanitzky în special, si Florin Bogardo -, care au argumentat conceptul de muzica usoara culta, au instituit clasa superioara a muzicii de film. Cred ca multe din creatiile lui Adrian Enescu s-ar cuveni selectate pentru o serie de Suite orchestrale demne de a figura în concertele filarmonicilor, de a fi studiate la clasele de compozitie din Academiile si Universitatile de muzica. Daca adaugam tineretea fara limita a cântecelor sale de muzica pop, avem imaginea unui muzician care merita sa fie promovat permanent. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
