Daca mai era nevoie de înca o confirmare, actiunea europenilor într-o tara sau într-o regiune unde exista provocari grave de securitate are nevoie de plasa de siguranta reprezentata de forta militara americana. Înlaturarea ei intempestiva, asa cum s-a întâmplat în Afganistan, pune în evidenta vulnerabilitatea UE, ca actor global. Pe fondul evolutiilor dramatice din Afganistan, era de asteptat ca notiunea de „autonomie strategica” a Uniunii Europene sa fie readusa în centrul preocuparilor liderilor politici de la Bruxelles si din capitalele statelor-membre. Oricum ne-am raporta la decizia propriu-zisa de retragere a fortelor americane, modul în care ea a fost pusa în practica a ilustrat limitele tuturor aliatilor Americii, inclusiv Marea Britanie, în ceea ce priveste capacitatea de implicare în (re)constructia statului si a natiunii afgane, într-un mediu periculos si ostil. Desigur, este un subiect ce reclama distinctia atenta între demersurile UE, ca institutie, si cele ale statelor-membre. Dupa cum se stie, multe dintre acestea au fost implicate si prin intermediul NATO, dar si direct, prin contributii individuale la eforturile de stabilizare. Dar, daca mai era nevoie de înca o confirmare, actiunea europenilor într-o tara sau într-o regiune unde exista provocari grave de securitate are nevoie de plasa de siguranta reprezentata de forta militara americana. Înlaturarea ei intempestiva, asa cum s-a întâmplat în Afganistan, pune în evidenta vulnerabilitatea UE, ca actor global. Vom vedea, spre exemplu, cum vor decurge lucrurile în Mali, o tara în a carei stabilizare europenii s-au implicat, dupa interventia multinationala sub conducere franceza, dar care se confrunta cu o insurgenta islamista pe care autoritatile nu par capabile sa o lichideze. Interesant este ca, dupa caderea guvernului afgan, zona vestica a Sahelului, care include Republica Mali, a fost inclusa de Josep Borrell, Înaltul Reprezentant (ÎR) pentru afaceri externe si politica de securitate, între punctele în care ar putea izbucni viitoarea criza majora ce va testa capacitatea de actiune a UE. Fara a insista aici asupra situatiei de securitate din Mali - insurgenta islamista, instabilitate politica, coruptie, fragilitatea institutiilor, prezenta militara franceza (sprijinita mai degraba simbolic de câtiva parteneri europeni), capacitate limitata a misiunilor de reconstructie ONU si UE - si fara a trasa paralele nejustificate cu Afganistanul, sa acceptam ca domnul Borrell are dreptate sa o foloseasca drept argument pentru apelul sau la dezvoltarea autonomiei strategice a UE. Întrucât acest concept continua sa fie dezbatut de teoreticieni si de diversi responsabili politici si militari, asumarea de catre UE a unei anumite perspective - incluzând o definitie operationala - este un proces care, foarte probabil, va mai dura. Ne putem ghida, totusi, dupa un text publicat de ÎR pe blogul sau institutional, unde autonomia strategica este definita drept „capacitatea de a actiona autonom atunci când si acolo unde este necesar, si împreuna cu partenerii oriunde este posibil”. Ultima parte este foarte interesanta, în sensul ca enunta o preferinta pentru actiune conjugata, dar pentru scopurile acestei discutii trebuie sa ne concentram asupra primeia. Problema actiunii autonome a UE a fost adesea redusa la resurse militare sau usor convertibile în acest scop, probabil si din cauza ca întreaga discutie a debutat printr-o concentrare asupra industriei europene de aparare. În timp, aceasta tema a fost completata de cea a resurselor institutionale, în sensul ca integrarea în materie de politica externa, de securitate si de aparare reprezinta o conditie obligatorie pentru ca resursele hard - mai mici decât cele ale SUA, dar nu insignifiante - sa poata fi folosite în mod eficace. Dupa iesirea Marii Britanii, partenerul mereu îngrijorat de riscul duplicarii capabilitatilor NATO, Uniunea pierde una din cele doua tari capabile sa-si proiecteze puterea la distanta, dar câstiga în omogenitate, iar apelurile franceze la dobândirea autonomiei strategice sporesc în intensitate, mai ales ca administratia Trump îi priveste pe aliatii europeni cu o neobisnuita raceala. Soliditatea si solidaritatea NATO sunt puse în cauza de pe ambele maluri ale Atlanticului, dar liderii UE sunt atenti sa nu o submineze (libertatea lor de miscare este, oricum, mai mica decât cea a sefilor executivi nationali). În fine, victoria lui Joe Biden pare sa înlature o buna parte dintre nori, iar conceptul de autonomie strategica pare sa-si piarda ceva din caracterul polemic. Textul mentionat anterior, publicat de domnul Borrell pe blogul institutional, este datat 3 decembrie 2020 - asadar, dupa mai putin de o luna de la prezidentialele americane. Deloc surprinzator, ÎR reasigura pe toata lumea ca „nimeni nu sustine dezvoltarea unei forte europene pe deplin autonome în afara NATO, care ramâne singurul cadru viabil de asigurare a apararii teritoriale a Europei”. Dar nevoia de autonomie strategica este, în viziunea domnului Borrell, urgenta si nenegociabila: în lipsa acestei capacitati, UE va deveni în curând irelevanta pe plan global, iar semnele se aduna. Acum, la sfârsit de august 2021, esecul din Afganistan pare sa reprezinte un impuls excelent pentru promotorii conceptului, iar faptul ca desconsiderarea partenerilor europeni a venit de la un Joe Biden, nu de la un Donald Trump, îi ajuta sa scoata din ecuatie elementul personalitate: autonomia strategica nu tine cont de simpatii.
