Pentru multa vreme de acum înainte, poate pentru totdeauna, vom continua sa schilodim spatiul de viata si sa ne îmbolnavim sufletele. Fara sa ne oblige nimeni. Arhitectii care au profesat în comunism îsi amintesc atmosfera cenusie a spatiului de creatie. Peste nouazeci la suta din constructii erau adaptari de proiecte tip, îndelung studiate în institutele de proiectare. Solutiile noi erau posibile la omniprezentele blocuri de locuinte cu magazine la parter plantate pe marginea strazilor mai importante. Saracia exclusivista a mijloacelor tehnologice utilizabile în constructii creau arhitectilor stres existential. Nu se putea anticipa nici o iesire. De la an la an conditiile de proiectare erau mereu mai triste. O întâmplare petrecuta prin anul 1986 da o lumina stranie, kafkiana, starii de viata degradante a unui arhitect. Am participat atunci la bienala internationala de arhitectura de la Sofia. Nu direct, cum ar fi normal, ci sub masca excursionistilor prin Bulgaria partial si ocazional nimeriti la eveniment. Dar nu bienala este substanta întâmplarii mele. Într-o fereastra dintre activitati, un grup de arhitecti ne-am pornit sa vizitam noul centru de afaceri construit din otel si sticla, proiectat de un cunoscut arhitect spaniol într-o perioada în care în România nu exista decât beton turnat strâmb, prefabricate ciobite, reparate cu tencuiala ieftina. La capatul liniei de tramvai, în iarba înalta, tânara si frumoasa noastra colega a zarit o sticla de apa minerala din plastic, similara cu cele aruncate astazi în România mai peste tot. A tâsnit ca un resort sa si-o însuseasca, sa o ia amintire în tara unde erau prohibite. A aruncat din ea restul de apa, i-am admirat împreuna, câteva clipe, designul si a pus-o în sacosica. Caderea acestui comunism a stârnit în breasla noastra un imens, precipitat, optimism. La prima mare întrunire nationala s-a produs un balamuc desavârsit. Fiecare arhitect voia sa vorbeasca, în timp ce nici unul nu dorea sa asculte. Era o fierbere, un clocot rabufnit din vointa comuna de a arde etapele normalizarii, de a ajunge instant în starea de gratie a creatorului de spatiu cultural absolut necesar societatii noastre rudimentalizate. O stare de gratie ce urmarea sa includa recunostinta societatii pentru calitatea noilor spatii de viata, publice si private. Speram noi ca marea arhitectura româneasca sa fie posibila în continuarea traditiilor valoroase. A existat atunci, dupa uciderea lui Ceausescu, o reala dorinta de implicare a arhitectilor în administratie, dorinta omorâta încetul cu încetul de dezinteresul noilor politicieni pentru normalitate si pervertita în forme meschine de lupta pentru existenta. S-a putut constata, în scurt timp, cu oroare, ca în noile politici, indiferent de partid, nu exista nici cel mai marunt interes pentru calitatea arhitecturii si urbanismului din România, nici macar cât comunistii lui Ceausescu. S-au împlinit treizeci de ani de la trecerea acelui entuziasm în nefiinta. Dupa modelul evreilor antici, sunt necesari patruzeci de ani pentru ca un popor sa treaca de la mentalitatea de sclav la cea de om liber. Pe lânga faptul ca nu a trecut atâta timp românii nici nu au beneficiat de conducatori dedicati binelui public de calibrul lui Moise. Frâiele dezvoltarii noastre haotice pe întreg teritoriul national sunt tinute cu cerbicie si incompetenta, alternativ, de oameni care învata sa conduca treburile publice abia când ajung în astfel de functii. Ei au reusit, printre multe altele, sa faca sa dispara o profesie si un domeniu esential în evolutia oricarei societati, acelea de urbanist si urbanism. Aceasta disparitie a fost însotita de anemia pâna la moarte a priceperii în managementul dezvoltarii urbane. Întâmplarea norocoasa poate aduce persoane cu aptitudini într-un domeniu complicat cum este acela al afacerilor publice. Dar este evident ca societatea noastra nu este interesata de educarea performanta a celor care urmeaza sa determine prin stiinta lor destinele comunitatii. Nu exista constiinta faptului ca managementul public presupune pregatire specifica. Pâna si comunistii, oricât erau de ispititi sa bulverseze valorile, si-au dat seama ca nu este suficient ca cineva sa devina politruc pentru a conduce o unitate administrativa. Ei au înfiintat o academie pentru a-i învata, cât de cât, alfabetul, evident ideologizat, al unei asemenea întreprinderi. Astazi oricine dispune de multi bani, oricine are capacitatea de a sparge sticla micilor ecrane pentru a patrunde în mintile alegatorilor, capata putere si functii publice indiferent de priceperea lui în domeniu. Dreptu-i? Adevarul este ca nu despre dreptate este vorba, ci despre eficienta. Nu poti spera ca un cal de curse sa performeze la tractiune, cum nu poti spera ca un cal de povara sa câstige cursele de galop. Dar ce pretentii poti avea de la gloabe? Revenind la arhitecti si orase, sa facem remarca negativa referitoare la dezordinea totala a formelor de expresie a arhitecturii de pe teritoriul oricarei localitati din tara. Este vorba de delicata problema a stilului, a programului estetic posibil în evolutia formei urbane. Primele responsabile de dirijarea acestui fenomen sunt administratiile. Ele trebuie sa reglementeze urbanistic si sa sustina arhitectura programatica. Se întâmpla pe undeva asa ceva în tara? Nu, cu o exceptie. Din ultimele manifestari publice, Clujul da semne solide de normalizare. Dar, nu-i asa, cu o floare nu se face primavara. În acest context, ce pot face arhitectii? Teoretic multe, practic mai nimic. Sunt doua entitati care ar trebui le confere forta de grup, Ordinul Arhitectilor, gestionar al profesionalismului, si Uniunea Arhitectilor, axata pe fenomenul cultura circumscris profesiei de arhitectura. Din nefericire, ele nu reusesc sa-si faca vocea cunoscuta, distincta în spatiul public. Nici nu au capacitatea de a influenta decidentii politici. În concluzie, pentru multa vreme de acum înainte, poate pentru totdeauna, vom continua sa schilodim spatiul de viata si sa ne îmbolnavim sufletele. Fara sa ne oblige nimeni. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
