Intelectualul dislocat sufleteste mai are sansa convertirii suferintei personale în experiment artistic, lucru pe care îl face cu obstinatie, scriind - direct în franceza - patru romane în cinci ani si sustinând un doctorat la Sorbona. Neasteptat (având în vedere gravitatea si profunzimea epicului lui - calitate, indubitabil, slava de data aceasta), editurile refuza sa-l publice. Un rus care scrie literatura în franceza nu inspira încredere. Dupa moartea prematura a parintilor, Andreї Makine se izoleaza aproape total, petrecându-si timpul de unul singur pe strazi, meditând absent în intersectii aglomerate. Coplesit de presiunea marginalizarii, Makine îsi exalta, compensator, dominanta ereditara ruseasca, mimând badarania si brutalitatea si, mai ales, dispretuind-o, urând-o chiar pe bunica Charlotte - vazuta ca responsabila pentru mutatiile sale culturale: „În strigatul meu, voiam sa revars asupra Charlottei aceste imagini. Asteptam de la ea un raspuns. Voiam ca ea sa se explice, sa se justifice. Caci ea îmi transmisese sensibilitatea frantuzeasca - a sa -, condamnându-ma sa traiesc dureros între doua lumi./…/. Inconstient, îi purtam pica Charlottei pentru ca le supravietuise parintilor mei. Îi purtam pica pentru calmul ei din timpul înmormântarii mamei. Si pentru viata, atât de europeana prin bunul ei simt si prin curatenia ei, pe care o ducea la Saranza. Gaseam în ea Occidentul personificat, Occidentul acela rational si rece, caruia rusii îi pastreaza o ranchiuna nevindecabila. Europa care, din fortareata civilizatiei sale, priveste cu condescendenta mizeriile noastre de barbari - razboaiele în care muream cu milioanele, revolutiile, carora ea le-a scris scenariile pentru noi… În revolta mea juvenila se regasea o mare parte din neîncrederea aceea înnascuta.” Absolut surprinzator însa, Charlotte e pregatita pentru momentul crizei, asteptând parca izbucnirea finala a nepotului. Cu acelasi calm imperial, batrâna îl ia într-un ultim periplu cultural alegoric, convingându-l de preeminenta mostenirii lui franceze: „Planeta aceea era totuna cu lumea care se desfasura în goana vagonului nostru. Da, totuna cu gara în care trenul se oprea în sfârsit. Cu peronul pustiu, spalat de ploaie. Cu rarii trecatori napaditi de grijile lor zilnice. Totuna cu lumea aceea, dar vazuta altfel. Ajutând-o pe Charlotte sa coboare, am încercat sa definesc acel altfel. Da, pentru a vedea acea alta planeta, trebuia sa te porti într-un fel deosebit.” Suprapunerea dintre Charlotte si civilizatia europeana idealizata intra de-a dreptul în oniric si indistinct, lasând loc speculatiilor psihanalitice si, implicit, simbolisticii oedipale. Scriitorul nu mai are, în noile conditii, decât o optiune - emigrarea în Franta. Aici descopera, cu ironie amara, ca „mostenirea” lui franceza nu-l ajuta prea mult, „Occidentul rece si rational” preferând sa-l recepteze ca pe un simplu refugiat în curs de naturalizare. Prozatorul accepta toate umilintele, sperând ca, la obtinerea cetateniei, sa reuseasca sa-si aduca bunica la Paris din îndelungatul si nemeritatul ei exil. Închiriaza un apartament cochet - ce-i depaseste posibilitatile financiare - si asteapta înfrigurat, vreme de câteva luni, derularea ritualului birocratic. Raspunsul autoritatilor franceze este însa descumpanitor. Cererea lui de naturalizare nu îndeplineste toate criteriile de exigenta impuse de cetatenia Republicii. Între timp, Makine afla cu stupoare, batrâna Charlotte însasi s-a prapadit, destinul nefast nepermitându-i o tardiva, minima revansa. O compensatie totusi: timpul s-a opus cu adevarat repatrierii bunicii, iar nu toanele vreunui functionar de la „emigrari” sau, mai rau, neputinta nepotului de a duce la bun sfârsit un plan nobil. Makine primeste o scrisoare ciudata de la Charlotte - scrisoare redactata înaintea mortii - în care i se spune, cu menajamentele de rigoare, ca a fost un copil adoptat (mama lui naturala pierise într-un lagar de detinuti politici, ca opozanta a regimului stalinist). Mutantul cutural sufera astfel cea din urma zvârcolire a destinului. Genetic vorbind, întregul sau trecut francez fusese o iluzie, el fiind rus pur si, în nici un caz, „compromisul” spiritual din tinerete pe care ajunsese sa-l dispretuiasca. Intelectualul dislocat sufleteste mai are sansa convertirii suferintei personale în experiment artistic, lucru pe care îl face cu obstinatie, scriind - direct în franceza - patru romane în cinci ani si sustinând un doctorat la Sorbona. Neasteptat (având în vedere gravitatea si profunzimea epicului lui - calitate, indubitabil, slava de data aceasta), editurile refuza sa-l publice. Un rus care scrie literatura în franceza nu inspira încredere. Fortat de împrejurari, Makine are o idee geniala. Inventeaza un traducator, pretinzând în fata editorilor ca romanele sale sunt de fapt talmaciri din limba lui Tostoi. Este imediat tiparit si obtine un binemeritat succes international... (Sfârsit) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
