„L-am vazut ceva târziu, din pura întâmplare. Vedeti, am intrat într-o librarie, sa cumpar o cutie de creta pentru baietelul meu si alti copii din cartier care jucau sotron. Si atunci el, atintindu-si privirea pe un perete a exclamat: «Uite, mamica, acesta-i tabloul pe care l-a pictat domnul Baba.» Am tresarit. Era o reproducere cu o rama foarte frumoasa. M-am uitat un timp, apoi am cumparat tabloul. Am dat pe el 20 de lei. Îl tin si acum în casa atârnat în cui, la un loc de cinste.” - Când ma picta, domnul Baba îmi sugera sa ma gândesc la scene din copilaria mea. Ma întrebase daca muncisem la seceratul si treieratul grâului. Muncisem din greu. Curgeau sudorile pe mine. Sudorile amestecate cu pleava si cu praf. Luam snopii din caruta cu furca si-i aruncam în batoza. Batoza duduia. Pe o parte curgea grâul în saci, pe o parte zbura pleava, într-un vacarm de nedescris. Arsita verii facea aerul irespirabil. Dar venea câte o adiere de vânt si atunci infernul parca se mai domolea pentru o scurta perioada de timp... Muncind cot la cot cu ceilalti, nu simteam pe moment oboseala. O resimteam la sfârsitul zilei, când soarele apunea. Atunci ne asezam în cerc lânga stogurile de grâu treierate, ne scoteam restul de merinde si, în timp ce îmbucam din ce ne adusesem în traiste, începeam sa povestim. Brusc asupra ariei, odata cu înserarea, cobora si un val neasteptat de veselie. Dupa care oboseala revenea. Povesteam, cântam, apoi ne strângeam coasele, furcile si tagârtele si ne îndreptam spre casa calcând cu talpile goale prin praful cald si moale scaldat de ultimele raze ale soarelui. Din pricina oboselii, de multe ori nici nu mai cinam. Ne întindeam în casa pe unde apucam si adormeam bustean. Ne trezea însa în zori cântecul cocosilor, si îmbracându-ne pe fuga, si tot pe fuga hranind orataniile plecam pe arie din nou. Si iar calcam cu picioarele goale pe acelasi drum. Dimineata însa praful de pe drum era ceva mai racoros. Calcând prin el si pe miristile cosite, simteam întepaturile pietricelelor si a paielor cosite si încetul cu încetul ne trezeam. Ajungând pe arie, ne puneam broboadele pe cap si începeam munca. Desigur, în atelier era o alta atmosfera. Chiar si în perioada zapuselii, în camera se pastra racoare. Totusi, se întâmpla ceva ciudat, cu cât ma straduiam sa-mi rememorez scenele legate de munca la treierat, cu atât gândurile îmi zburau în alta parte. Abia când reveneam acasa de la slujba, înainte de culcare, începeau sa mi se roteasca prin fata ochilor chipul mamei, al tatalui meu si chipurile arse de soare si mânjite de sudoare si praf ale satenilor. Auzeam turuind si batoza, auzeam si nechezatul cailor si mugetul vacilor, si behaitul caprelor, precum gâgâitul gâstelor ce veneau pe arie. Simteam si mirosul snopilor de grâu prafuiti si mirosul de benzina, si mirosul câmpului pârjolit de arsita verii. În atelier însa cu nici un chip nu reuseam sa ma concentrez. Nu stiu daca domnul Baba intuia sau nu starea mea. Eram destul de stresata. De aceea priveam pe undeva în gol si surâdeam în sinea mea, desi eram încruntata. Apoi, la un moment dat, cam prin vara, începeam sa simt miscarile pe care le facea în pântecele meu pruncul. Ma lovea în stomac cu piciorusele, îsi agita si mânutele, iar eu stateam cu mâinile în poala cu gândurile duse, încercând sa ignor aceste miscari. Era vara. Aparusera rosiile si castravetii. Aparusera si harbujii, si pepenii galbeni. Domnul Corneliu Baba era un grijuliu. Cumpara din piata tot felul de bunatati, dar nu ne dadea sa ne împartasim din ele decât abia dupa ce se terminau cele doua ore de sedinta. Trebuia sa pozam pe stomacul gol, ca sa fim cât mai expresivi. Asa ne spunea. Si nu mânca nici el. Acest lucru îl învatase de la actori, care nu aveau voi sa manânce doua ore înainte de repetitii, si trei sau patru înainte de spectacol; în lumea scenei aceasta era o regula generala. Actorii, ne spunea maestrul Baba, lucreaza din plex si atunci când au stomacul plin nu se pot concentra. Într-un fel, eram si noi niste actori si trebuia sa respectam anumite reguli. În lumea teatrului domnul Baba era o figura obisnuita. Frecventa, desigur, si salile de spectacol. Se ducea însa si la repetitii, era invitat si la avanpremiere. Era prieten cu o multime de actori, de regizori si scenografi. Îl cunostea, probabil, tot personalul teatrului, de la portari la masinisti si femeile de serviciu. De acolo domnul Baba împrumuta si recuzita necesara pentru realizarea tablourilor sale. Noi eram actorii sai muti. Un fel de statui vii ce trebuiau sa stea în nemiscare pret de doua ore într-o anumita pozitie în atelier. - Un fel de statui vivante, ce umplu pietele si strazile centrale din Occident, am zis. Auzise doamna Eugenia de statui vivante? Nu, nu auzise. - Cum arata? - Sunt actori cu fata si vesminte vopsite în culoarea bronzului, a aramei, a argintului sau a aurului. Stau nemiscati ore în sir pe strazi imitând anumite personaje celebre. Pe Napoleon, pe Iulius Cezar, pe Cervantes, pe Shakespeare pe Columb sau pe Voltaire... Oamenii se opresc în fata lor si fac fotografii sau încearca sa intre în dialog cu statuile ce par a fi turnate din bronz, dar care clipesc complice din ochi sau îsi misca usor buzele, dialogând mut cu spectatorii de pe trotuar. Bineînteles ca pentru aceasta prestatie lumea arunca în palariile lor întinse pe asfalt câte o moneda sau câte o bancnota de 5 sau 10 euro. - Acum înteleg, spuse doamna Elvira. Eram si noi niste statui din astea. Numai ca nu aveam nici fata, nici hainele vopsite cu aur sau cu bronz. Si primeam dupa fiecare sedinta rasplata cuvenita. Domnul Baba era un om generos. Pe la atelier, în timpul sedintelor de lucru, venea si sotia lui. În afara de bani, ne aduceau fel de fel de bunataturi. Ne aduceau curmale si smochine. Ne aduceau si portocale. Ne aduceau si biscuiti, si cornuri. Nu stiu de unde faceau rost de ele. Probabil de la partid. Caci în magazine nu prea vedeam portocale, nici smochine. Ne mai aduceau, dupa cum v-am spus, pepeni si zemosi. Fiind însarcinata, eu eram atât de pofticioasa, încât de multe ori în timpul sedintelor de lucru vedeam negru în fata ochilor, fiind gata-gata sa-mi pierd cunostinta. Domnul Baba îmi ghicea starile de cadere în gol si avea pregatit la îndemâna câte o bomboana sau un ceai rece cu lamâie. Simteam nevoia sa manânc acru, un castravete sau varza murata. Sigur ca îmi era rusine sa-i cer domnului Baba astfel de lucruri, dar când ajungeam acasa mâncam castraveti murati si beam zeama de varza cumparata din piata de la Hala. - Simteati nevoia sa mâncati acrituri, fiindca ati nascut un baiat, i-am zis. Daca ati fi nascut o fetita, probabil ca ati fi simtit nevoia sa mâncati dulciuri. - Da, asa este spuse doamna Scorpan, am nascut un baietel. - Si ce-a ajuns pâna la urma baietelul dumneavoastra? - V-am mai spus, a facut liceul militar la Sibiu, departe de casa si a ajuns maior... - Deci nu s-a facut pictor, cum prorocise Corneliu Baba... - De unde atâta pictor, exclama doamna Eugenia. Nimeni din familia noastra nu a avut preocupari pentru pictura. Nimeni nu a fost înzestrat cu talent. Harul acesta ti-l da Domnul. El se revarsa de undeva din cer. Asa ne spunea domnul Baba. Te nasti cu el. Si ca sa înmultesti talantul, îti trebuie multa rabdare, si multa munca... E mai bine ca baiatul meu a îmbratisat cariera armelor. Scoala a fost gratuita. Primea acolo nu numai masa, ci si uniforma militara pe cheltuiala statului. Iar noi eram fericiti pentru asta fiindca traiam cam strâmtorati. - Bine ca sunteti multumita si mândra de el... - Cum sa nu fiu multumita? M-ar bate Dumnezeu... - Dar haideti, doamna, sa ne întoarcem din nou la atelier. - Scuzati-ma ca am divagat. M-a dus gândul la baiat si m-am emotionat, raspunse femeia. - E si normal, doamna. E doar baiatul dumneavoastra, cum sa nu va emotionati?! Acum însa as vrea sa va întreb daca ati vazut sau nu tabloul pe care îl picta domnul Baba în timpul sedintelor de lucru din atelier?! - L-am vazut în fuga, doar cu coada ochiului de la o distanta si dintr-un unghi care nu-ti permitea sa vezi mare lucru. Domnul Baba era superstitios si se tema sa nu-i deochem tabloul. Sau poate ca-i era teama ca nu o sa ne placa felul în care ne vedea el... Nu, nu l-am vazut. Dupa ce a pictat tabloul, domnul Baba a plecat cu el la Bucuresti. Acesta a fost ghinionul meu. La ultima sedinta, domnul Baba îi promisese ca i-l va arata a doua zi, întins pe sasiu. Dar a doua zi, doamna Eugenia deja era internata la maternitate, cuprinsa de chinurile facerii. Apoi, de la Bucuresti, domnul Baba a plecat mai întâi la Moscova, apoi la Varsovia, unde a primit si o medalie de aur... - Pentru tabloul în care apareti si dumneavoastra? - Nu stiu daca pentru acest tablou sau pentru altul. Nu l-am întrebat pentru care anume. De la Varsovia, domnul Baba s-a întors la Bucuresti, iar dupa un timp a venit si la Iasi. Si nu a venit cu mâinile goale, ci a adus o multime de cadouri, atât pentru mine, cât si baietelul meu, care împlinise deja un an. - Deci nu vazuserati tabloul? - Nu, nu-l vazusem. - Si nu erati curioasa sa-l vedeti? - Eram, cum sa nu fiu. Dar vedeti, tabloul nu se mai afla la Iasi, ci la Bucuresti. L-am vazut ceva târziu, din pura întâmplare. Vedeti, am intrat într-o librarie, sa cumpar o cutie de creta pentru baietelul meu si alti copii din cartier care jucau sotron. Si atunci el, atintindu-si privirea pe un perete a exclamat: „Uite, mamica, acesta-i tabloul pe care l-a pictat domnul Baba.” Am tresarit. Era o reproducere cu o rama foarte frumoasa. M-am uitat un timp, apoi am cumparat tabloul. Am dat pe el 20 de lei. Îl tin si acum în casa atârnat în cui, la un loc de cinste. Nichita Danilov este scriitor si publicist
