A treia zi dupa invazie... Cred ca în august '68 „s-au facut valuri” cam mari, dar nu chiar degeaba, ci întru consolidarea puterii lui Ceausescu, care, si mai apoi, de fiecare data când simtea ca i se clatina scaunul, zdrangânea coarda patriotica, semnalând un iminent pericol extern, fie el sovietic, unguresc, american sau cine îi cadea, pe moment, la îndemâna. Chiar si în decembrie '89, Ceausescu a vorbit (nu fara motiv!) despre un „complot imperialist”, despre „fortele straine” care actionau la Timisoara. Dar, de aceasta data, nu l-a mai crezut nimeni si-a patit-o ca-n pilda cu ciobanul, lupul si oile. Numai ca acum lupul a papat nu doar oile, ci si pe cioban.... A treia zi dupa invazie, ne-a convocat în sedinta seful cel mare al Radioului iesean, Grigore Colibaba, un „comunist de omenie”, venit de la „Nicolina”, trecut prin „scoala” Scînteii si-a Flacarei lasului; sapte clase si liceul ne-nceput. Primise „pretioase indicatii” de la Bucuresti. „Dom'le – ne-a zis el, morocanos – se pune problema unui comentariu, dom'le, o sinteza despre evenimentele astea din Cehoslovacia... Si despre rusi, dom'le. Dar ceva tare, dom'le, sa zbârnie postul. Cine se ofera sa-l scrie, dom'le?” Îl priveam cu totii marcati, timorati de gravitatea momentului. Erau pe-acolo activisti cu vechi stagii partinice, cenzori reciclati în redactori si mai ales în sefi si sefuleti, dar si tineri ca mine, absolventi de facultati umaniste sau tehnice, care îsi descoperisera vocatia radiofonica. În acel moment, însa, nimeni nu parea dispus sa se lanseze într-o aventura cu consecinte imprevizibile. Daca venea, cumva, tavalugul rusesc si peste noi? M-am uitat nu stiu cum, participativ, la Colibaba (care nu ma prea înghitea, pentru multe, mai mari sau mai marunte „iesiri” de-ale mele). Mi-a prins privirea. „Fa-o dumneata, dom'le. Uite, îti dam toata documentatia.” Si am facut-o: sase pagini jumate de text virulent, ofensiv, interogativ, descriptiv, sentimental, revendicativ. Am turnat acolo toata durerea româneasca – în contra Imperiului de la Rasarit, asa cum o întelegeam si-o puteam exprima eu atunci. Crainicul Viorel Vîlceanu (care fiinteaza si acum la Radio Iasi) a citit, la microfon, timp de vreo douasprezece minute. (Nota târzie. Viorel Vîlceanu – decedat în urma cu câtiva ani – era basarabean, de-aici si patosul în plus cu care a dat glas acelui text.) Comentariul trebuia difuzat a doua zi dimineata, dupa radiojurnalul de la orele 7,00 (ora de maxima audienta). Dar, peste noapte, a venit ordin „de sus”: niciun cuvânt despre Cehoslovacia! Si nu s-a mai spus/scris nimic, nicaieri în România despre invazie. Parca nici n-ar fi fost! Vitejia ceauseasca a durat, ca si minunile: trei zile. (Nota târzie. Manuscrisul si dactilograma comentariului meu ramasesera la secretariat. Am încercat sa le recuperez, cel putin manuscrisul. Dar... disparusera fara urma. Si disparute au ramas. Înca si-acum as fi curios sa vad, sa recitesc ce-am scris în urma cu 55 de ani. Când eu aveam 27...) ...În mai 1980, umblam prin Cehoslovacia, de colo-colo, cu un autocar plin de scriitori din tara gazda si din „tari prietene”: un bulgar, un sârb, un ungur, un polonez, un redegist, trei rusi, niciun chinez. Ne lansasem „pe urmele lui Viaceslav Netzval” (un fel de Arghezi al locului), de la a carui nastere se împlineau, pare-mi-se, 100 de ani. Translatora si însotitoarea mea, în acel periplu, Eva Strebingerova, era o fina cunoscatoare si-o mare admiratoare a literaturii române. Îi adusesem de la Bucuresti vestea mortii lui Marin Preda, care se întâmplase chiar atunci si era consternata. La aceasta, se mai adauga o durere: tradusese Prins, romanul lui Petru Popescu, dar difuzarea cartii fusese oprita, la cererea ambasadei române, întrucât autorul ramasese, între timp, în Occident. Eva era neagra de suparare: daca nu intervenea ambasada, romanul s-ar fi difuzat. Asa însa, o munca de ani de zile se naruise într-o clipa. Tot pe drum fiind, am rugat-o la un moment dat sa-mi spuna câte ceva despre scriitorii din autocar. „Dar ce, astia-s scriitori?  mi-a replicat. |stia-s activisti, politruci, informatori.” „Si scriitorii unde-s?” „Scriitori-s prin închisori... sau cu domiciliu fortat, sau au fugit si ei, ca si Petru Popescu al vostru.” „Si trupele sovietice, unde-s?... au plecat?” Mi-a facut semn spre paduri. „Acolo-s...” Înafara de Eva, ma mai întretineam cu un „moldovean” de la Chisinau, Emilian Bucov (fost Bucur, inclus în Istoria... lui G. Calinescu). Acesta, când era baut (adica mai tot timpul) mi-i blestema, la ureche, pe sovietici, dar în public le tragea niste osanale de-a dreptul gretoase. L-am tatonat de ce nu se abtine. „Stii cum îi? |stia doi rusi, unul din Moscova si unul din Leningrad, se urmaresc unul pe altul. Dar amândoi ma supravegheaza pe mine...” (Nota târzie. Sporovaiam, asadar, cu Bucov/Bucur. În autocar, pe scaunul din fata noastra, o doamna în vârsta, manierata, stilata, asculta vrând-nevrând conversatia noastra. La un moment dat, s-a întors spre noi si ne-a interpelat (în franceza): „Nu va suparati, în ce limba vorbiti, de va-nteleti atât de bine?” „Româneste!”, a izbucnit Bucov. „Dar – a continuat doamna, noua ni s-a spus ca româna si moldoveneasca sunt limbi diferite...” Bucov – Bucur acum! – a saltat de pe scaun, a luat microfonul: „E o singura limba, limba româna... Moldoveneasca e doar un grai...” Si-a urmat o adevarata lectie de lingvistica româneasca. Într-un autocar din Cehoslovacia, în mai 1980.)   În ultima zi, la Praga fiind, mi-a atras atentia o coloana de masini negre, care au trecut în viteza, dar fara a opri circulatia. M-am uitat curios, spre Eva. „Cine-s?” „Cum, cine? Presedintele! Ce crezi ca Husak e ca Ceausescu?! Uneori merge chiar pe jos, da mâna cu oamenii, pe strada...” Poate de aceea, în '89-90, Cehoslovacia a orchestrat o „revolutie de catifea”: cehii îsi dadusera jertfa de sânge în '68. Noi, românii, ramasesem datori. Sacrificiile din decembrie '89 au împlinit acea datorie. Nota târzie: Oare?!    Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”

Citește articolul complet pe Ziarul de Iasi