Privind-o, încercam sa-i decojesc noile trasaturi aparute odata cu vârsta, ca sa ajung sa întrevad ceva mai mult din chipul sobru si îngrijorat al femeii din tablou. Dar cu cât ma straduiam sa-i îndepartez încretiturile si pielea îngrosata, cu atât ele se dilatau si mai mult în imaginatia mea, ajungând la dimensiuni grotesti. Mergând spre locuinta doamnei de serviciu care i-a servit ca model lui Corneliu Baba pentru tabloul Odihna pe câmp, ma gândeam deodata la mai multe lucruri. Mi se perindau prin minte imagini din copilarie si din adolescenta mea. Venisem în 1964 într-un Iasi care mai pastra câte ceva din urmele razboiului perioadei interbelice. Ma refer la strazi si la cladiri, trecute prin razboi, dar si prin avântul de nestavilit al propagandei proletare. Cladiri placate, desigur, de lozincile propagandei comuniste. Peste tot puteai vedea stema Republici Populare România, steaguri rosii cu secera si ciocanul, si portretele marilor conducatori: ale tovarasilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras si Chivu Stoica. Ceausescu avea sa apara ceva mai târziu în cadru. Cât a trait Dej, el a stat ascuns undeva în umbra marilor corifei. Pentru majoritatea populatiei era un necunoscut. Venisem din nordul Bucovinei, imediat dupa ce satul meu fusese colectivizat. Parintii meu m-au trimis sa ma acomodez cu Iasul, apoi, la scurt timp au venit si ei, mutându-si tot calabalâcul de la sat la oras. Stateam pe o strada prafuita din Podu de Fier, într-un cartier semi evreiesc. La câteva case de noi era o fosta sinagoga. Acum era plina de chiriasi. De mahalagii, dar si de tarani veniti sa munceasca la oras. Cartierul era cât se poate de pitoresc. O mahala colorata. O descrie foarte plastic Mircea Radu Iacoban în cartea sa Istorii si istorie, citând din scriitorul si diplomatul iesean Teodor Scortescu, care descrie cartierul astfel: „Ulita Târgu Cucului suie la deal. Între doua siraguri de case joase, înghesuite, turtite între acoperisuri, cu geamuri peticite de hârtie, cu peretii varuiti multicolor, cu firme naive prinse deasupra usilor. Dughene evreiesti îsi însira galantarele de maruntisuri unde, alaturi de mosoare de ata si ciorapi de bumbac, lucesc giuvaiere de sticla colorata, menite sa împlineasca nazuintele de fast oriental ale fiicelor ghetoului.” Tin minte si eu astfel de imagini. Iasul copilariei si adolescentei mele arata astfel. Era înca plin de misiti, de lustragii, de hamali si de geamgii, ale caror strigate se auzeau rasunând pe strazi. Probabil ca la fel sau aproape la fel arata Iasul si în vremea când pe trotuarele sale scâlciate se perindau pasii lui Corneliu Baba. Mi-l închipui bântuind în serile târzii de toamna prin preajma Turnului Golia, intrând prin dughenele si tavernele de la Gara sau din Târgu Cucului, însotit de actori sau de pictori ai acestor locuri. Cred ca în astfel de taverne s-a copt si viziunea sa asupra Odihnei pe câmp. Umblând pe strazi, nu realizam ca în curând nu va ramâne decât vagi urme din vechile relicve ale Iasului. Acum îl reconstitui privind vechile fotografii sau rasfoind albumele de arta ale lui Craiu, Mihai Camarut, Otto Breise, Victor Mihaiescu-Craiu, Calin Alupi, Stefan Eugen Bousca, Camil Ressu, Dan Hatmanu, Bogdan Bârleanu si altii. Iasul de atunci nu mai seamana cu Iasul zilelor noastre. A trecut peste el tavalugul epocii lui Dej, apoi tavalugul lui Ceausescu si cutremurul. 80-90- din imobilele vechiului Iasi au fost darâmate. Prin anii 50 a disparut si Arcul de Triumf, a disparut si celebra Academie Mihaileana, unde a lucrat si Baba. A fost cea mai aberanta demolare din epoca proletcultista. „Întâi si întâi – spune scriitorul Mircea Radu Iacoban – s-a distrus un simbol: cladirea în care Mihail Kogalniceanu a tinut primul curs de istorie a românilor, fosta resedinta domneasca, apoi Sediul Academiei Mihailene. Pe alte meleaguri, astfel de cladiri ar fi fost proteguite de clopote de sticla, la noi a doborât-o târnacopul inculturii suverane.” Acolo au tinut cursuri Eftimie Murgu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Simion Barnutiu, V.A. Urechia si multi alti mari oameni de cultura ai neamului. Cladirea a fost atestata documentar înca din anul 1799. A fost casa spatarului Petrache Cazimir, pe care Sandu Struza voievod a ridicat-o, dupa mistuirea Curtii domnesti de un incendiu, la rang de resedinta domneasca. A adapostit apoi, între anii 1834 - 1860 Academia Mihaileana. Mai târziu a adapostit si Pinacoteca ieseana si sediul Filialei Academiei. Biografia lui Corneliu Baba e legata de aceasta cladire. Pentru un timp scurt, domnia sa a fost numit directorul Pinacotecii iesene. Cutremurul din martie 1977 a dat impuls tovarasilor sa-si continue opera demolatoare începuta în perioada epocii lui Dej. Au fost darâmate de-a valma cladiri afectate de cutremur, dar si imobile construite cu gust, ce ar fi dat azi un alt aspect dulcelui nostru târg. Dar nu a fost sa fie. Ceausescu a vrut probabil sa stearga urmele istoriei de pe aceste meleaguri. Istoria trebuia sa înceapa cu el. Da, Iasul s-a schimbat. E aproape de nerecunoscut. Doar cerul a ramas acelasi. Un cer înalt, încarcat cu multa nostalgie si spiritualitate. Pictorul Corneliu Baba parasise Iasul la începutul anilor 1950. Se stabilise la Bucuresti. Dar din când în când revenea în capitala Moldovei, unde avea multi prieteni. Venea sa picteze, sau sa tina câte o prelegere sau câte un curs la Institutul de Arte Frumoase. Îl chemau profesorii, dar si fostii sai studenti, printre care s-a numarat si Dan Hatmanu. Cum la Bucuresti, viata era destul de grea, Iasul îi oferea confortul si linistea necesara pentru a picta. Inclusiv îi oferea si un câstig banesc. Dar iata ce spune Corneliu Baba despre aceasta perioada în Însemnarile unui pictor din Est: „Cei doi ani care au urmat dupa plecarea mea din Iasi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, ma invitam… eu singur. (…) Ma întâlneam cu Pallady, Darascu, Ressu. Vorbeam despre pictura si despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta si desenam proiecte”. Ca sa iasa din saracia care-l afecta, în perioada aceasta Corneliu Baba a acceptat sa ilustreze romanul Mitrea Cocor a lui Sadoveanu si Bietul Ioanide al lui G. Calinescu. Ilustratiile la Sadoveanu le-a facut în Iasi, în acelasi atelier improvizat în care a pictat si Odihna pe câmp. Pâna si în aceste ilustratii, nu în toate, desigur, unele cad în dogmatismul epocii, altele însa, prin vibratia pe care o degaja, depasesc epoca. În fine gândindu-ma la una, la alta, am trecut pe lânga bisericuta de tinichea si pe lânga impozantele fundatii ale noii biserici, ce urma sa se înalte (între timp s-a construit), am traversat bulevardul Alexandru cel Bun, am intrat în Piata Voievozilor, potopita de tarabe si de chioscuri, am cotit la dreapta dupa primul bloc si am intrat pe Aleea Basarabi. Tocmai oprisem un pusti ca sa ma informez unde se afla blocul M1 unde locuia femeia, când o voce usor ragusita ce venea dinspre un geam deschis la parter ma lasa cu întrebarea suspendata în aer: Dumneavoastra, tinere domn pe cine cautati? Ce familie? Am întors capul în directia vocii, aruncând o privire spre geamul deschis. O femeie cu trasaturi îngrosate de vârsta ma privea printre gratiile geamului deschis de la bucatarie. Am avut o usoara tresarire: „Nu cumva, mi-am zis, aceasta e chiar femeia pe care o caut?” Drept care, venind mai aproape de fereastra, am spus: Caut familia Scorpan. Atunci pe mine ma catati, raspunse femeia. Am privit din nou în directia ferestrei încercând sa recunosc ochii si chipul femeii din tabloul lui Corneliu Baba. Desigur, daca m-as fi întâlnit oriunde cu aceasta femeie, de acum în vârsta, nu mi-ar fi trecut prin cap ca ea e personajul feminin ce apare în Odihna pe câmp. Trecerea timpului îi modificase fizionomia. Trecusera, totusi, mai bine de patru decenii de când îi servise ca model lui Baba. Daca atunci femeia avea în jur de 30 de ani, acum avea mai mult de 75. Chipul i se latise, capatase trasaturi îngrosate. Parul care fusese cândva negru era acum sur. Pometii în schimb îsi pastrasera conturul. Trupul i se labartase si el. Stralucirea întunecata a ochilor si a întregii sale înfatisari se estompase. În fata mea aparea o femeie obisnuita, înaintata în vârsta, cu trasaturi banale, usor orientale. Dumneavoastra trebuie sa fiti reporterul, spuse batrâna de la geam, privindu-ma cu atentie. Ma tot întrebam, framântându-mi mâinile: vine, nu vine... Când v-am vazut aparând pe dupa colt, mi-am zis: „Iata ca vine. Trebuie sa fie reporterul care m-a cautat al telefon. V-am recunoscut dupa sapca.” Daca n-as fi avut sapca, nu m-ati fi recunoscut? V-as fi recunoscut si fara. Privind-o, încercam sa-i decojesc noile trasaturi aparute odata cu vârsta, ca sa ajung sa întrevad ceva mai mult din chipul sobru si îngrijorat al femeii din tablou. Dar cu cât ma straduiam sa-i îndepartez încretiturile si pielea îngrosata, cu atât ele se dilatau si mai mult în imaginatia mea, ajungând la dimensiuni grotesti. În timp ce o priveam cu coada ochiului, m-am întrebat daca astazi, printr-o întorsatura a sortii, Baba ar fi vrut s-o foloseasca din nou ca model, în cadrul carui tablou din galeria sa ar fi asezat-o? Acum femeia avea ceva din chipurile realizate de Corneliu Baba din ultima sa perioada, în care autorul Odihnei pe câmp picta arlechini si scene ce aminteau de tablourile lui Goya. În fond plecasem sa reconstitui o biografie. Ma interesa destinul acestei femei de serviciu care-i servise lui Corneliu Baba drept model pentru pictarea unui tablou considerat a fi una din capodoperele sale. Cum era femeia aceea în realitate? De unde venea, ce facuse pâna atunci, pâna la întâlnire cu Baba? În curând, aveam sa aflu. (Va urma) Nichita Danilov este scriitor si publicist
