Drumetul împatimit de calatoriile sale pedestre, însotit de Pisicuta, iapa sa preferata, „pe drumurile de munte” ale Moldovei, „de la Piatra pân´ la Dorna, lasând la o parte drumul mare”, pe potecile „muntilor Neamtului” si pe atâtea si atâtea coclauri moldovenesti arareori batatorite, n-ar putea fi un altul mai abitir cunoscut decât Calistrat Hogas, caruia istoriografia româneasca i-a rezervat posteritatii sale binemeritata recunoastere a unui prozator român, dobândita cu precadere în minutia si talentul sau scriitoricesc cu care si-a asternut în pagina amintirile de neuitat ale acelor locuri tainice, oameni, obiceiuri si frumuseti naturale întâlnite pe parcurs. E drept, aprecierea i-a fost atribuita destul de tardiv, abia în 1921, de îndata ce i-a fost tiparita postum si norocos cea de a treia editie a cartii sale „Pe drumuri de munte”, de aceasta data în doua volume, cel din urma, intitulat „În muntii Neamtului”, fiind prefatat admirabil de catre Mihail Sadoveanu; asta dupa ce prima editie antuma din 1912, într-un singur volum, aparuta în Editura Viata Româneasca. a fost retrasa imediat de la vânzare „din cauza numeroaselor greseli de tipar”, iar cea de a doua editie, din 1914, aparuta la aceeasi editura, a avut nenorocul tragic al „mistuirii întregul stoc al volumului proaspat tiparit în flacarile unui incendiu iscat intempestiv la tipografie”, precum au relatat multi dintre biografii sai, care aveau sa mai semnaleze cu acest prilej, atât „primirea cartii cu elogii de catre critica literara”, cât si cel al „dovedirii unui adevarat succes de librarie al acestei carti”. De asemenea, ca o urmare fireasca a recunoasterii postume a talentului sau scriitoricesc, un an mai târziu, în 1922, „pe baza initiativei si a raportului întocmit de catre scriitorul Liviu Rebreanu, deja celebrul autor al romanelor Ion si Padurea spânzuratilor”, Calistrat Hogas devine, astfel, „primul laureat al premiului instituit de catre Societatea Scriitorilor Români”. De aici pe mai departe drumul gloriei literare a lui Calistrat Hogas va cunoaste o larga deschidere publica, îndeosebi dupa ce scrierile sale au intrat în manualele scolare, fiind întretaiat deseori de catre solide pareri critice apreciative, dintre care spicuim: „Izvorâta din mijlocul peisajului moldovean, contopita, am putea spune, cu muntele nemtean, cu un material uman specific national, scrisa într-o limba si cu un umor ce amintesc pe Creanga, opera lui Hogas nu e contemporana, ci pluteste peste rasa si peste timp” (Eugen Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane – Bucuresti, 1937; „Hogas este un Creanga trecut prin cultura. întreaga tehnica artistica a lui Calistrat Hogas se desface din unghiul acestei atitudini. […] Mare iubitor de drumuri îndelungi, prin natura cea mai salbateca, Hogas aduce în peregrinarile lui sufletul unui civilizat. Hogas nu apartine naturii. El o descopera, dar nu cu jalea si melancholia unei constiinte, ci cu bucuria regasirii” (Tudor Vianu – Arta prozatorilor români – Bucuresti, 1941); „exista însa în viziunea oamenilor care întretaie calatoriile lui Hogas un cert sentiment al uriesescului; acest sentiment nu vine nici din fabulosul omeric, nici din grotescul rabelaisian, ci vine, cu siguranta, din basmul nostru.(...) fantasticul, mai puternic la Creanga, uriesescul, mai specific la Hogas, sunt doua proiectiuni care pornesc din acelasi front etnic si sufletesc, din basm” (Pompiliu Constantinescu – Scrieri 3 – Bucuresti, 1968). Conteaza, însa, cel mai mult parerea ilustrului si exigentului istoric si critic literar, George Calinescu, autorul monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini si pâna în prezent”, Ed. Fundatiilor regale, Bucuresti, 1941, exprimate de-a lungul celor aproape 4 pagini (593 – 596) destinate analizei scrierilor lui Calistrat Hogas, din care desprindem „verdictul” sau critic, ca pe un corolar: „Opera lui Calistrat Hogas nu e citita si în jurul ei pluteste o adevarata legenda. Autorul e privit de unii ca un prozator miraculos, concurent al lui Creanga si al lui Sadoveanu. Cutare critic, care-i descopera note homerice, îl socoteste un fenomen izolat. Nimic, în fond, mai specific si în acest sens mai banal românesc, decât literatura lui Hogas, concurata prin chiar specificitatea ei de Eminescu si de Sadoveanu. Hogas scrie independent de Sadoveanu si are nuanta lui particulara. Genul este acelasi. Asa cum Sadoveanu porneste la vânat si pescuit, în cautare de aer deschis, de hrana sanatoasa si simpla si de privelisti salbatece, tot asa porneste si Hogas în muntii Moldovei”. Adâncit în lectura însemnarilor lui Hogas, G.Calinescu va sublinia: „Înainte de toate, Hogas e un profesor, deci un carturar. Literatura lui e livreasca, fara a fi seaca, pedanta în chip surprinzator de proaspata. (...) Ca si Pantzini, Hogas e un timid, paralizat de respect pentru clasici, si nu îndrazneste sa scrie decât la batrânete, dupa îndelungi examene de constiinta. Omul care a corectat mii de teze, e sever cu sine însusi. Boema lui se adapteaza mediului în care traieste. E maniac în modul sublim. (...) Pe strada, vara, iarna, merge numai în surtuc, rar cu o pelerina pe umar, vara îsi pune opinci în picioare si cu bocceaua în spinare si într´un costum inverosimil o ia la picior spre munti.” În drumul sau cu pasul hotarât spre culmile muntoase, Hogas îsi pune la contributie „toate resursele din Poetica cu care se entuziasmeaza la: un soare tânar, un cuib de zâna, o sarutare frageda a naturii* si câte alte si nenumarate metafore întâlnite în drumetie. Trebuie sa-mi recunosc, acum si aici, si nesatul cititorului liceean, care eram, la lectura „obligatorie” a scrierilor lui Calistrat Hogas: „S-apoi, muntii Varaticului sunt asa de înalti, padurile atât de umbroase, vaile atât de tainuite si de adânci, râurile atât de limpezi, fânetele atât de dese, de înalte si de înflorite, aerul atât de îmbalsamat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie si ochiul calatorului se opreste visator când pe o frunza de mesteacan tremuratoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagana molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, vesela ca a izbutit sa se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o gluma si-si urmeaza drumul înainte, scaldându-se în raze de soare.” O proza poetica seducatoare, mi-am zis atunci, pe deplin satisfacut! Fara a fi exhaustive, scrierile sale asternute cu un aceeasi „lirism” inconfundabil îi confera o „aura” scriitoriceasca aparte, însa, pentru o întelegere mai completa, se poate considera ca a sosit momentul depanarii „firului biografic” al vietii lui Calistrat Hogas. Astfel, apelând la nenumaratii sai discipoli si exegeti, biografia lui Calistrat Hogas are ca punct de plecare data de 19 aprilie 1847, când la Tecuci, în familia protopopului Gheorghe Dimitriu si al Mioarei (n.Stanciu), s-a nascut fiul Calistrat Dimitriu. La vremea învataturii, în 1855, este înscris la scoala publica din localitate sub numele patronimic de Calistrat Hogas, provenit din porecla bunicului sau dinspre tata. Continuând, în 1860, va deveni bursier al Academiei Mihailene de la Iasi, unde i-a avut colegi pe A.D.Xenopol, Vasile Conta, Al.Lambrior, Gh.Panu, viitorii junimisti si oameni de seama ai României, cu care a legat o trainica prietenie. Dupa absolvirea bacalaureatului din 1867, devine student al Facultatii de Filosofie si Litere , bransa „literara”, a Universitatii din Iasi, prima din România, înfiintata la 1860 de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Începând din 1869, în urma unui concurs, devine profesor „de parte literara” si începe sa desfasoare în paralel o lunga si prodigioasa activitate didactica, mai întâi la gimnaziul comunal din Piatra Neamt, unde în scurt timp a devenit director, iar mai apoi, dupa casatoria cu Elena Gheorghiu, fiica preotului din Piatra Neamt, pe care o dezmierda „Elencu”, în 1874, Calistrat Hogas debuteaza cu poezia „Legenda lacramioarei”, publicata în nr.5 al ziarului local „Corespondentia provinciala”, asa cum mentioneaza si biografii sai. În urma unui conflict iscat în scoala, în 1878, se muta la Gimnaziul din orasul natal, iar peste doi ani la Scoala Normala „Vasile Lupu” de la Iasi. Va reveni în 1881, „ca director si profesor” la Piatra Neamt, având prilejul stabilirii „amicitiei” cu I.L.Caragiale, pe atunci revizor scolar al jud. Neamt. În ianuarie 1882 se naste cel de al 7-lea copil, fiica Sidonia, râmânând mezina familiei, dupa ce o alta fiica, Marioara, „a decedat timpuriu”. În acelasi an, pe 3 iulie, Calistrat Hogas „debuteaza si ca prozator, publicând în revista locala Asachi câteva fragmente din ciclul Amintiri dintr-o calatorie, rod al numeroaselor sale calatorii pe drumurile de munte nemtene.” În 1886, precum mentioneaza „sursele”: „un nou conflict iscat îl determina sa se transfere ca director si profesor la Gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta stabilirii împreuna cu familia la Bucuresti”. Dupa cinci ani, în 1891, revine în Moldova, la Roman, unde, ca director al Gimnaziului Roman-Voda, i se acorda onoranta medalie, „Rasplata muncii pentru învatamânt, clasa I”. Locuieste cu familia într-o vila din apropierea scolii. Mai târziu, în 1899, se transfera la Iasi, fiind profesor de româna si latina, subdirector si apoi, din 10 ianuarie 1905, cel de al 5-lea director al proaspatului si deja vestitului Liceu Internat „C. Negruzzi”, înfiintat ca liceu-model”, la 3 octombrie 1895, din initiativa si stradania lui Spiru Haret. Tot aici, în 1912, Calistrat Hogas se va pensiona, desi „a continuat sa mai predea cu jumatate de norma o buna bucata de vreme”. Ca elev „internatist”, educat în „spiritul negruzzist” inconfundabil în perioada studiilor liceale (1956-60), dar si ulterior, ca absolvent, am avut deosebitul privilegiu de a cunoaste în profunzime istoria acestui prestigios lacas de învatamânt preuniversitar, devenit din 2005 Colegiul National „Costache Negruzzi”Iasi. Înca din timpul perioadei liceene, circula printre colegi „isprava” de notorietate anecdotica a compunerii: „Cum mi-am petrecut vacanta de iarna”, data clasei de profu´ de româna, la care elevul...Ionel Teodoreanu(!), absorbit de privelistea fantastica a ninsorii de afara, admirata prin ferestrele clasei, abia a apucat sa astearna pe coala alba a extemporalului doar trei cuvinte de profunda simtire adolescentina: Clinc, clinc, clinc...! , pe care profu´ le-a apreciat cu... nota maxima (!) Ei, bine! Proful cu pricina, n-a fost altul decât ... Calistrat Hogas! Iata cum îl aprecia pe „dascalul de româna si latina”, Calistrat Hogas, unul dintre fostii sai elevi, nimeni altul decât poetul academician Demostene Botez, de mai târziu, absolvent al seriei 1912: „S-a vorbit ani de zile, si dupa plecarea de la acest liceu a lui Calistrat Hogas, de lectiile lui, ca de o mare delectare spirituala care înalta mintea tuturor. Orele lui nu mai erau de 50 de minute, ci parca de-o clipita. De s-ar fi putut, elevii ar fi cerut prelungirea, bisarea orei. Se simteau toti mai liberi, mai usori, mai apti de zbor, mai împliniti, cu o viziune mai larga a lumii, care cuprindea si pe Horatiu, si pe Ovidiu, si pe Vergiliu... Unor asemeni oameni nu trebuia sa li se ceara titluri. Titlul sta în structura lor omeneasca, întreaga si superioara. Ce frumoasa poate fi scoala cu asemenea profesori!” Citatul este inclus în ampla monografie: „Liceul Internat Costache Negruzzi - 75 ani”. Ca profesor si director la Liceul Internat iesean, dedicat mai mult activitatii didactice si administrative, Calistrat Hogas nu gaseste vreme si pentru propriile scrieri literare, dar, în 1902, are si el „momentul magic” al cunostintei sale cu Garabet Ibraileanu, si acesta profesor de româna la Liceul internatist, cu care va lega o prietenie trainica. aidoma întâlnirii „de har” din 1875, dintre Creanga si Eminescu. Sub înrâurirea lui Garabet Ibraileanu, viitorul „mentor” al Vietii Românesti, Calistrat Hogas „se lasa convins de acesta sa reia scrisul si sa-si adune evocarile sale de calatorie într-un singur volum, fiind ajutat de acesta sa-l si publice, în 1912, la editura Vietii Românesti.” Dupa „peripetiile” editoriale ale volumului „Pe drumuri de munte”, mai sus relatate, iata, am ajuns, în punctul „nodal” al depanarii firului sau biografic. Reluându-i depanarea acestuia, se poate afla ca dupa cele doua „esecuri” ale editarii, în 1915, Calistrat Hogas, dezamagit si mai mult bolnav, se retrage împreuna cu familia la Piatra Neamt, pentru întremare si pentru a-si „planifica viitoarele drumetii pe care sa le întreprinda imediat dupa sfârsitul Primului Razboi Mondial”. Dar, fatidic sau nu, pe 28 august 1917, în vârsta de 70 de ani, aflat la Roman de putina vreme în mijlocul nepotiilor daruiti de Cleopatra, fiica sa cea mai mare, Calistrat Hogas porneste pe ultimul drum al Vesniciei, cel fara de întoarcere... Asa cum i-a fost dorinta exprimata anterior, pe 8 octombrie 1917, dupa 42 de zile, Calistrat Hogas va fi reînhumat, spre odihna vesnica, în cimitirul de la Piatra Neamt. Dupa mai mult de doua decenii, pe 12 iunie 1939, mezina Sidonia Hogas, ramasa singura în casa parinteasca a familiei Hogas, „deschide spre vizitare o camera pe care a amenajat-o ca muzeu, expunând documente, fotografii, carti, obiecte personale, de arta si mic mobilier, oferindu-si serviciul de ghid autorizat tuturor celor interesati sa-i treaca pragul”. Mai mult de atât, „mostenind dragostea ilustrului sau tata pentru necuvântatoare, Sidonia traieste înconjurata de zeci de pisici pentru hrana carora îsi cheltuieste aproape toate veniturile; ea fiind vegetariana”. Faptul ne reaminteste de ... Creanga si pisicile lui. Preocupata de pastrarea continua si luminoasa a posteritatii celui ce a fost profesorul si scriitorul Calistrat Hogas – tatal sau, în 1967, Sidonia Hogas face gestul de aleasa noblete sufleteasca, prin care doneaza statului român casa parinteasca, „în vederea restaurarii si transformarii acesteia într-un muzeu memorial, oferind în doua rânduri Muzeului de Istorie Piatra Neamt obiecte si manuscrise originale detinute, întregind valorosul tezaur muzeal”. Muzeul C.Hogas de la P.Neamt În 19 aprilie 1976, în chiar ziua de nastere a tatalui sau, Sidonia Hogas, în vârsta de 94 ani, trece si ea la cele vesnice, fiind înmormântata în cimitirul nemtean, împreuna cu urna funerara a fratelui ei incinerat, Aeliu. În rastimpul veacului posteritatii lui Calistrat Hogas, asupra operei sale, atâta cât a fost ea, s-au pronuntat numerosi exegeti, fiecare în parte si toti împreuna, disecându-i critic scrierile, carora le-au închinat aprecieri favorabile, între care: Garabet Ibraileanu, Vladimir Streinu, Octav Botez, Ion Negoitescu, P.Cornea, Dumitru Micu, E.Anderca, Z.Ornea, Constantin Ciopraga, Dana Ivan, împartite într-o gama larga, de la „privitimismul / homerismul la rafinamentul stilistic / maturitatea scriitoriceasca a scriitorului Calistrat Hogas. Sa retinem, totusi, ca un corolar, ampla monografie „Calistrat Hogas” editata în 1960 la Editura de Stat pentru Literatura si Arta (ESPLA), în care autorul iesean, reputatul magistru, critic si istoric literar, devenit ulterior academician, Constantin Ciopraga, „accentueaza ideea simbiozei dintre frenezia vitalista si intelectualism, dintre vibratia în fata naturii si înclinatia spre parodie”. Ce-ar mai fi de spus despre Calistrat Hogas acum când pe „rabojul” timpului nestatornic si irepetabil se consemneaza scurgerea imperturbabila a celor 176 de ani de la nastere si ai celor 106 ani de vesnicie ai magistrului – scriitor, calator neobosit „pe drumurile de munte ale tinuturilor nemtene si moldovene”? Desigur, înca multe, multe vorbe... Dar cea mai luminoasa dintre ele, în ciuda vâltorii viforoase a vremurilor ce trec, este nesfârsita lui însotire de catre generatiile ce se tot avânta curioase „pe drumurile de munte”, pe care Calistrat Hogas le-a batatorit, cu pasul si condeiul, întru neuitarea lor. Mihai Caba
