Stapânul si sclavul (nu demonstra oare Hegel, în Fenomenologia spiritului, ca, prin dezvoltarea „constiintei de sine”, sclavul îl vede pe stapân ca pe o anexa a propriei lui existente, tipologiile celor doi ajungând, în consecinta, intersanjabile?) functioneaza ca masti suprapuse si, pâna la un punct, nerecognoscibile. Pe corabia lui Don Benito, lumea (cel putin lumea stabila, cunoscuta si acceptata de Delano) îsi inverseaza valorile si reperele, creând impresia unui haos iminent. În Benito Cereno, formidabila nuvela a romanticului american Herman Melville (tradusa la noi de Petre Solomon si publicata, în cea mai recenta edititie a sa, la Humanitas), un capitan (yankeu) de vas, Amasa Delano, descopera, în mijlocul oceanului, o corabie chiliana, transportatoare de sclavi. Vasul - condus de sud-americanul Benito Cereno - a evitat un naufragiu si acum pluteste în deriva. La bordul tranportatorului, imaginea e degradanta. Capitanul, ofiterii si echipajul par exsanguinati. Sclavii negri misuna pretutindeni într-o lipsa de disciplina vecina cu degringolada. Unul dintre acestia, Babo, îl însoteste pe Capitanul Cereno în permanenta, asemenea unui câine credincios. Delano nu-si poate reprima gândul ca nimic nu distruge mai mult ordinea fireasca a lucrurilor decât mizeria. Yankeul ramâne un filosof descins din vechiul autoritarism militar, în pofida înclinatiei sale structurale catre o anumita îngaduinta a slabiciunilor celorlalti. Pe corabia lui Cereno, o epidemie decimase oamenii, iar un uragan distrusese totul. Amanuntele în cauza constituie asadar, pentru observatorul nostru intransigent, circumstante atenunate. Pe lânga prabusirea colectiva, fizica si psihica, a supravietuitorilor, tabloul dezolant se contureaza si din urmele lasate de moarte pretutindeni. Cea mai tulburatoare dintre ele este aceea a scheletului proprietarului sclavilor, Aranda, atârnând pe punte într-o forma bizara de crucificare. Agasat de prezenta staruitoare a sclavului Babo între el si Cereno, Amasa intuieste ca la mijloc ar putea fi ceva necurat (mai ales dupa ce, barbierindu-l pe Don Benito, Babo a lasat briciul sa alunece încet pe jugulara stapânului sau, în butaforia vaga, dar morbida, a unei amenintari). Ca atare, simuleaza parasirea vasului chilian, oferind totusi capitanului sud-american ocazia de a sari în barca sa pentru vânat balene. Cereno nu ezita si, desi ranit de Babo, ajunge alaturi de oamenii lui Delano, strigând dramatic (înainte de a lesina): „Prietenul meu ucis si neîngropat!” Aluzia este la Aranda, al carui schelet devine astfel cheia rezolvarii întregului mister. Vasul lui Don Benito nu a intrat în deriva din cauza furtunilor si a epidemiilor, ci ca rezultat al rascoalei sclavilor (condusi de Babo). Acestia pun stapânire pe corabie si îl pastreaza în viata pe Cereno numai ca pe un fel de garantie a trecerii lor netulburate catre apele continentului african. Aranda a fost sacrificat (într-un fel de ritual peiorativ de crucificare, iar apoi, se poate specula, în linia unei traditii critice bine reprezentate, a fost consumat ca parte a unui experiment canibalic, ce nu exclude, din nou desacralizator, metafora consubstantializarii christice). El e „conducatorul” care „trebuie urmat” la pierzanie si de ceilalti nefericiti „stapâni”, precum Don Benito. Ultimul fragment al nuvelei este un raport amanuntit al lui Benito Cereno despre adevarul din spatele saradei lui Babo. Rascoala negrilor a avut ca scop principal devierea vasului spre Senegal unde ei si-ar fi redobândit libertatea. Babo si mica lui armata de sclavi vor fi ucisi pâna la ultimul, ca urmare a interventiei lui Delano. Don Benito nu va supravietui însa traumei, desi revenirea în lumea civilizata pare lina si reconfortanta. În trei luni, moare la rândul sau, „urmându-si, într-adevar, conducatorul”, dupa cum constata, contemplativ, capitanul Amasa Delano. Cauza decesului ar fi o depresie profunda („o negura adânca peste suflet”), din care sud-americanul nu a mai reusit sa iasa. Identitatea lui psihica si cea sociala au fost fundamental alterate de experienta-limita prin care a trecut si de aceea, întors în universul familiar, nu mai gaseste reperele ce l-ar putea remonta existential. Nuvela Benito Cereno devine astfel o alegorie a contrariilor absolute, care sfârsesc prin a se combina. Stapânul si sclavul (nu demonstra oare Hegel, în Fenomenologia spiritului, ca, prin dezvoltarea „constiintei de sine”, sclavul îl vede pe stapân ca pe o anexa a propriei lui existente, tipologiile celor doi ajungând, în consecinta, intersanjabile?) functioneaza ca masti suprapuse si, pâna la un punct, nerecognoscibile. Pe corabia lui Don Benito, lumea (cel putin lumea stabila, cunoscuta si acceptata de Delano) îsi inverseaza valorile si reperele, creând impresia unui haos iminent. Într-un fel, putem banui ca „motivul” mortii lui Cereno se leaga de aceasta relativizare a identitatilor traditionale. El nu mai poate supravietui într-un spatiu spiritual pe care nu are capacitatea sa-l defineasca. Daca Delano pare plin de certitudini, controlând realitatea cu mâna de fier, Don Benito se ofileste sub presiunea îndoielilor, transformându-se într-o umbra. Pentru el, universul stapânului a ajuns o metafora goala, lipsita de orizontul oricarui fundament. Sa vedem aici indiscutabila actualitate a lui Melville? Cu siguranta. La fel cum, în viata noastra, ar trebui sa vedem mereu actualitatea oricarui mare scriitor. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
