În vara acestui an arhivele au sarbatorit nu numai 190 de ani de existenta, ci si 45 de ani de la darea în folosinta a actualei cladiri din dealul Copoului. Cum au trecut deja doua decenii de când sediul arhivelor iesene trebuia sa intre, conform legii, în reparatie capitala credem ca un scurt memento pentru uzul conducerii Ministerului de Interne nu ar fi nepotrivit. În perioada interbelica, Iasul se mândrea cu trei palate: Palatul Roznovanu, sediul Primariei, Palatul de Justitie (construit pe locul fostului Palat Administrativ, si transformat apoi, de comunisti, în Palatul Culturii) si Palatul Ostirii, cazarma Regimentului din Copou. Pe lânga mitropolie si toate manastirile orasului, zestrea edilitara era alcatuita din cladiri culturale si educationale impozante care sunt în picioare si astazi. Dintre putinele reablitate în anii 70 Iasul are constituita o retea de muzee literare, iar în privinta constructiilor noi, sediul arhivelor statului ridicat în 1977 este printre putinele investitii care au contat cultural si istoric pe lânga casele de cultura. (Teatrul Luceafarul, mutat într-o cladire moderna în 1988 este, de asemenea, un exemplu singular.) Înfiintate în 1832, ca efect al adoptarii Reglementului Organicesc al Moldovei, „Arhivele Statului Moldovei” au fost de la bun început destinate ca fiind depozitarul actelor si al documentelor istorice ale principatului si, desigur, în actul de înfiintare, aveau prevazute construirea unui sediu adecvat, pe masura importantei istorice si politice a institutiei. Adapostite initial în beciurile boltite („gherghirurile”) Casei boierului Alecu Bals (actualul sediu al Filarmonicii si al Universitatii de Arte), documentele si colectiile arhivistice, alcatuite dupa regula vizionara a primului director, aga (si apoi spatarul!) Gheorghe Asachi, aveau sa tot fie stramutate, de-a lungul secolului al XIX-lea printr-o multime de locuri, care mai de care mai nepotrivite, mai toate domniile si conducerile de atunci uitând de obligatia de a construi o casa potrivita pentru arhive. De la casele boierului Costache Ghica, Burchi-Zmeu sau a bancherului Daniel Michel, pâna la Scoala Vasiliana de la Trei Ierarhi sau la Spitalul Sf. Spiridon, de la pivnitele manastirilor Frumoasa si Cetatuia, pâna la odaile din Palatul Administrativ mostenirea arhivistica a veacurilor a tot fost plimbata de colo-colo. Odata cu venirea lui Sever Zotta la conducerea arhivelor iesene, în 1912, sediul a fost fixat în cladirea destul de spatioasa din interiorul Manastirii Golia unde va fi mai târziu mutata staretia manastirii. Acolo au trecut razboiul, cu prigoana si exilul în judetul Arges, acolo s-au întors împutinate dupa razboi, cu vagonul de acte si documente distrus de aviatia americana în triajul Garii Basarab în fatidica zi de 04.04.1944. Tot de acolo, vrednicul director Gheorghe Ungureanu va coordona transportul de documente luate de Armata Rosie si trimise în Basarabia, nu însa fara a inventaria meticulos continutul celor noua vagoane care se formasera pe o linie secundara la Ungheni. (Interesant e faptul ca toate acele inventare, clasificate Secret de Stat de Importanta Deosebite, au fost pastrate intacte pâna astazi în depozitele institutiei.) Abia în 1977 arhivele iesene îsi vor gasi odihna într-un sediu construit pe masura cerintelor vremii. Adrian Pricop, directorul de atunci, a reusit sa-l convinga pe Primul-secretar al Partidului Comunist Român care conducea judetul Iasi, pe nume Ion Iliescu, sa obtina deblocarea banilor necesar investitiei pentru un sediu adecvat pentru arhive. Proiect început în 1975, cladirea a fost data în folosinta pe 11 iunie 1977, la trei luni dupa cutremurul devastator din acel an. Pentru cei mai tineri, ar trebui spus ca anul 1977 a fost unul dintre cele mai ciudate ale dictaturii lui Ceausescu: dupa cutremurul care a provocat uriase pagube materiale si umane, a urmat scandalul Goma, scriitorul interzis, care fusese publicat în Germania si care se solidarizase cu miscarea civica din Cehoslovacia intitulata Carta 77 inaugurând un protest curajos si, din nefericire, solitar, într-o tara dominata de lasitate si conformism. În august au izbucnit revoltele minerilor din Valea Jiului care erau sa-l coste viata pe seful partidului comunist. Dincolo de reprimarea revoltelor si de expulzarea lui Goma în Franta, anul mai marcheaza doua lucruri importante. Numirea Elenei Ceausescu în pozitia de Prim-vicepriministru si inaugurarea Cabinetului 2 si, mai important, asumarea directa si desantata a nationalismului ca linie de impunere a comunismului românesc ca un fel de perdea de fum propagandistica care sa lase impresia unei voci independente a lui Ceausescu fata de Uniunea Sovietica (tot atunci se constituie si secreta si celebra unitate anti-KGB a Securitatii). Arhivele iesene au fost instalate într-o cladire moderna si spatioasa pentru acel timp si datorita faptului ca propaganda comunista avea nevoie de un discurs istoric complezent si ascultator politic, iar arhivele, conduse de un înalt ofiter al Ministerului de Interne (atunci, generalul Ionel Gal), reprezentau o pretioasa sursa de legitimitate istorica pusa în slujba aparatului politico-ideologic al partidului. Tot discursul public si istoric al anului 1977 a fost acaparat de tema centenarului Independentei de la 1877 ca „lupta a poporului român pentru suveranitate” rolul major al Regelui Carol I fiind complet obnubilat, iar contributia decisiva a lui Kogalniceanu fiind amintita, cu jumatate de gura, în trecere, în zgomotosul taraboi mediatic construit cu aceasta ocazie. De altfel, la inaugurarea festiva a noului sediu, prilej de „schimb de experienta” cu toti reprezentantii arhivelor din tara, sub obladuirea unui „comunist de omenie” care conducea relaxat lucrarile, tema independentei a fost centrala. Atât generalul Gal, cât si academicianul Stefan Pascu - vârfuri ale istoriografiei înregimentate în propaganda - au prezentat doua volume proaspat aparute cu girul Sectiei de cultura si propaganda a Comitetului Central al PCR: „Independenta României. Vol. I - Documente si presa interna; vol. II - Studii si articole” într-o dezbatere academica cu profesori si cercetatori organizata demonstrativ pe scena Casei Tineretului (a Studentilor, azi). Cine intra astazi în cladirea construita în urma cu patruzeci si cinci de ani de Trustul de Constructii Montaj Iasi, poate avea o multime de surprize „arhivistice”, demne de predat la un curs de istorie a constructiilor ceausiste: tocuri de usa cu carton, usi de placaj furniruit, sisteme antifoc depasite, cu pastila radioactiva, toxica, tesatura de doc la geamuri pentru lumina (care poate fi udata din ochi vara pentru umiditatea necesara pergamentelor), linoleum ros si, din nefericire, o multime neplacuta de etc. care dau seama despre lipsa de interes a Ministerului de Interne pentru întretinerea arhivelor. A vorbi de implementarea standardelor UE într-o institutie lipsita de echipamente moderne si cu un singur punct de internet cu viteza de Ev Mediu, unde se lucreaza pe calculatoare învechite unde centrala telefonica este în permanenta deriva, sufocata de lipsa de spatiu si personal, dar sub tirania si secretomania noii securitati e o gluma. Cât despre continuarea investitiei începuta de Primaria Iasi si abandonata de Ministerul de Interne din 2003, desi exista un acord semnat la nivel de ministru pentru continuarea efortului financiar al autoritatii municipale ce sa mai spunem? Ne mândrim la ceas aniversar cu „palatul” lasat noua de înaintasi mai vrednici si mergem înainte. Ca oricum Iliescu nu se mai întoarce la Iasi. Nota bene. În fotografia istorica de la darea în folosinta a sediului nou al arhivelor pot fi vazuti „parintii fondatori” ai acestei cladiri ajunsa deja reper urbanistic: Generalul Gal, la acea vreme directorul general al Arhivelor Statului, Adrian Pricop, director al Directiei judetene Iasi, Ion Iliescu, Prim-secretar al Comitetului judetean PCR Iasi si Cristea Chelaru, secretar cu propaganda al Comitetului judetean de partid. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
