Ca cercetator care a lucrat pe arhiva Mircea Eliade existenta la Colectiile Speciale ale bibliotecii Regenstein a Universitatii din Chicago, ma întreb în fiecare an, pe 22 aprilie, ce mai ramâne din amintirea marelui istoric al religiilor azi, când discursul demolator este atât de hotarât cu predecesorii „incorecti politic”. Însa, oricât de înversunati ar fi detractorii lui, un singur lucru nu i-l pot lua: iubirea pe care i-a purtat-o Christinel. Astazi, mostenirea stiintifica a lui Mircea Eliade, datata metodologic în anii 70, nu mai e la moda, dar Universitatea din Chicago, la fel ca si toate facultatile de istorie a religiilor din lume îl trec cu respect în lista scurta a celor care au avut o contributie decisiva la istoria acestei discipline în secolul XX, iar cartile sale academice, traduse în nenumarate limbi, continua sa se vânda. În mod paradoxal, în tara are mai curând un public fascinat de literatura sa fantastica si de memorialistica, decât de opera academica. De altfel, pentru o întreaga generatie el a ramas cel readus în atentia publicului românesc de interviul luat de Adrian Paunescu, publicat, în martie 1971, cu pasaje cenzurate (spre furia lui Eliade) în Contemporanul, a carui tema centrala era „Continui sa visez în limba româna” si unde Eliade explica de ce îsi scrie literatura si memoriile doar în limba materna. Dupa disparitia sa, au început sa apara detalii mai putin cunoscute despre simpatiile sale politice de tinerete, împartasite si de o buna parte a congenerilor sai, în siajul mentorului lor Nae Ionescu, fata de o moda intelectuala si politica pernicioasa, fascismul italian, care capatase amploare în anii 30 în întreaga Europa, si care a fost interpretata si transformata într-o grupare terorist-politica, antisemita, construita pe o baza radical religioasa, ortodoxa, intitulata, la noi, Legiunea Arhanghelului Mihail, sau, pe scurt, Miscarea Legionara. Simpatia lui Mircea Eliade pentru Corneliu Zelea-Codreanu, precum si activismul sau publicistic în favoarea acestei miscari politice sunt, astazi, de netagaduit, iar dezbaterea acestor chestiuni, atunci când este facuta depasionalizat si cu apel la context si probe, e mai mult decât necesara. Acum, la aproape patru decenii de la moartea sa, ar fi interesant de prezentat o imagine mai putin cunoscuta a lui Eliade, aceea de sot atent si tandru la maturitate în ciuda faptului ca dupa ce devenise cunoscut gratie literaturii sale, era extrem de curtat. Dupa o tinerete mai curând zbuciumata din punct de vedere sentimental, la întoarcerea din India si dupa Maitrey (unde minte fictional privitor la aspectele erotice) devine, gratie aventurilor sale, o vedeta a presei mondene (Carol al II-lea însusi va evoca cu simpatie prozele sale exotic-erotice atunci când va autoriza eliberarea lui conditionata din lagarul legionarilor de la Miercurea-Ciuc). Spre stupoarea întregului sau anturaj, alege însa sa se casatoreasca cu o femeie mult mai în vârsta decât el, divortata si cu o fetita. Nina Mares era o simpla dactilografa prietena, de altfel, si cu Mihail Sebastian, caruia îi dactilografia piesele si, poate nu numai, daca ar fi sa urmarim laborioasa analiza întreprinsa de profesorul american Mac Linscott-Ricketts în Former Friends, Forgotten Facts. Nina, înfocata gardista, moare în 1944, de un cancer galopant, iar deznadejdea lui Eliade, detaliata în Jurnalul portughez, nu e lipsita si de anumite excese surprinzatoare, date fiind conditiile si situatia sa. Ramas vaduv, Eliade se retrage la Paris, unde autoritatile comuniste din România îl împiedica sa-si faca o cariera universitara (salvându-l prietenii lui, Georges Dumezil si editorul Payot, care îi va comanda tratatul de istorie a religiilor) si unde duce o viata de privatiuni si de munca intensa. Aici, în lumea exilului anticomunist o cunoaste pe Christinel Cotesco, o grande dame (cum va scrie, muscator si veninos, Saul Bellow în ultimul sau roman) provenind dintr-o veche familie boiereasca, cea care va deveni marea lui iubire si care îi va fi alaturi în toata viata lui de dupa 1948. Iubire de maturitate, ambii aveau 40 de ani la nunta, cuplul lor a fost de nedespartit, Christinel preluând rolul de sotie iubitoare, atenta cu sotul savant, cu multe accente materne, dar si cu acel tip de asistenta afectuoasa de care Eliade avea nevoie: îi selecta corespondenta, îi dactilografia textele sau însemnarile de jurnal scrise pe carnetele sau foi, îi facea agenda mondena si, extrem de interesant, îl tinea departe de orice contact cu emigratia „verde”, poate si pentru ca asta îi aducea aminte de rolul jucat în viata sotului ei de precedenta sotie. Cei doi Eliade erau de nedespartit astfel ca, atunci când a devenit vedeta academica, Mircea solicita sa fie însotit de Christinel la toate congresele si întâlnirile la care era invitat (în arhiva sa de la Regenstein Library, nu exista decât doua scrisori, din 1952, catre sotia sa cu ocazia participarii, la invitatia lui Jung, la întâlnirile de la Eranos, singura data când Eliade a plecat neînsotit). A fost, nu exista niciun dubiu, o iubire intensa, împartasita, neîntrerupta decât de moarte. Sau, poate nici macar de moarte, având în vedere ca urnele cu cenusa celor doi (incinerarea este inevitabila având în vedere ca în cimitirul Oak Woods din Hyde Park, Chicago, centimetrul de pamânt costa o avere) stau împreuna sub o piatra pe care e daltuit doar atât: „nous avons fait un bon voyage”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
