În acest Floral 2022, în ziua de 18, cu 80 de ani în urma, a venit pe lume în Balabanesti, judetul Covurlui, Ecaterina Serbu, din 22 noiembrie 1965 Ecaterina Ilisei. S-a petrecut acea nastere de prunc în locul cu pricina, pentru ca aici, în asezarea dintre dealuri si vai ametitoare, îi dusesera soarta si misia pe Constantin Serbu, subofiter de jandarmi si sef de post, si pe sotia lui Aneta, nascuta Moldoveanu, din partile Constantei, parintii Ecaterinei. Desi sederea la Balabanesti, localitate rurala nu departe de Bârlad, dar cuprinsa azi în judetul Galati, a fost scurta, Ecaterina, pe nume de dezmierd Tinel, tresarea de fiecare data când auzea rostit acest toponimic si nu uita sa spuna cu mândrie ca s-a nascut în aceeasi localitate cu Raicu Ionescu Rion. Întâmplarea a facut ca, la un moment dat, Ecaterina Ilisei, profesoara de franceza la Liceul de Informatica din Iasi, sa aiba o eleva din Balabanesti. În drumurile noastre anuale din miez de vara spre litoralul vetrei sale, ce treceau negresit pe la Balabanesti, poposea fericita macar pret de o jumatate de ceas la casa acestei eleve, tragând aer în piept si capatând parca miraculos negândite puteri sufletesti. Schimba vorbe cu eleva ei, ori cu parintii, daca aceasta nu era acasa, si i se colorau de o emotie reavana obrajii cu conturile si tonalitatile lor meridionale, asemanati de multi cu cei ai Veronicai Micle. Ecaterina Ilisei, portret de Calin Alupi Îmi place sa cred ca din satul natal se trage si cultul, adoratia ei pentru flori, ca o adevarata fiica a Floralului. Deschisese ochii în timpul când natura se învesmânta în odajdii florale de sarbatoare. Înfloreau pe culmi salcâmii, raspândind dulci mirozne, din care se împartaseau roiuri de albine. În gradini râdeau la soare, cu ale lor petale învolte, lalele. Liliacul, itit dupa ostrete, suna din clopoteii albi, ori liliachii si aromea cu parfume rare privitorii. Bujorii îsi deschideau corolele de matasuri pretioase. De atunci, de la acea aurorala vârsta, viata Ecaterinei s-a rânduit sub semnul mirabilului floral, al iubirii frumosului, pe care faptura sa îl întrupa cu splendoarea florilor de pret si a miracolului din gradinile raiului, cu care Dumnezeu a harazit pamântul si pe pamânteni. Nu exista zi de zi bucurie mai mare decât sa se cuminice din minunatia spectacolului floral. Natura si semenii o rasplateau, oferindu-i de ziua ei, de 18 mai, un spectacol de gala. Era un potop de flori în clasele în care intra. Acasa, cele câteva apartamente în care am locuit în Iasi, si casele ce ne-au gazduit, pe Strada Lascar Catargi si Aleea Mihail Sadoveanu, se transformau în acea zi în niste sere etalând parca toate florile de mai. La mesele sarbatoresti, „La aniversara”, acelasi regal floral. Fiecare invitat venit sa o firitiseasca de ziua ei aducea un buchet, o glastra, cât mai ochioase si mai gratioase. Straluceau aidoma unor nestemate. Ecaterina, cu silueta ei de lujer si chipul înflorat, se acorda cu aceste plasmuiri florale si stralucea aidoma lor. Florilor din gradini li se alaturau unele plasmuite de mesterii cei mari. Dan Hatmanu si doamna lui Maria (Cicita) i-au daruit o pânza intitulata „ Buchet aniversar”, un buchet de trandafiri cu petale portocalii, a caror pretiozitate cromatica era reliefata de un frunzis verzui, cu luciu de smarald. Tronau pe o masuta acoperita cu o delicata pânza brodata cu transparente de izvoare cristaline. Am asezat tabloul deasupra patului, la capul nostru. Miresmele si colorile îmbracau mantia visarii. Altadata Cela Neamtu, marea noasta artista într-ale tapiseriei, a venit la sarbatorire ca ofranda cu un tablou în care compusese, din petice de frumos, fragmente autentice de port popular românesc, si din mesterire de pastel, o superba ie, o camesa româneasca ce amintea prin sublima ei alcatuire de „Bluza româneasca” a lui Henri Matisse. Era o floare nemuritoare ce i-a luminat continuu fiinta din acea zi a darului. Ecaterina Ilisei în patioul Vilei Sebastian de la Hammamet Florile au reprezentat una din marile iubiri ale Ecaterinei Ilisei. Erau si testimonii ale dragostei semenilor, de care a avut parte sincer si spontan. Ea fusese, se vede, plamadita sa fie îndragita si sa-i îndrageasca pe semenii ei. Îi pretuia pe cei din jur din toata inima. Sentimentele acestea reciproce se rostuiau parca de la sine, izvorând din curatie, smerenie, moralitate, adevar si dreptate, substanta unui comportament ce se dorea al exemplaritatii. Capata expresie prin zâmbetul sagalnic, bun, ce rasuna în ceilalti, contagiindu-i. Sunt graitoare în acest sens marturiile elevilor din slovele scrise în septembrie 2020 la neasteptata sa trecere la cele vesnice. Cea a Irinei Pacurariu, teleastul de renume de azi, ne face sa patrundem taina acestei simpatii ce nu si-a pierdut reverberatia într-un timp ce numara decenii: „Prima data intra în clasa zarva bratarilor ei, apoi aparea pe tocuri, impecabila, la fel de calma, statuara cum visam toate sa fim pentru o zi si cum a fost ea o viata. Profesoara de franceza, sotie de scriitor, descendenta a unei familii încercate, doamna Ecaterina Ilisei a fost ultima insula de decenta pe care ne-a oferit-o comunismul”. Ecaterina Ilisei în Tunisia, lânga un curmal, 2004 Zile trecute, mai precis pe 13 mai, o prietena a Ecaterinei si a noastra, Fanica (Tuti) Iacoban, sotia lui M.R.I., mi-a trimis un mesaj pe WhatsApp privitor la semnificatia zilei respective: „Daca nu ar exista dorul, nu am sti cât de mult iubim anumiti oameni, cât de mult ne lipsesc si cât înseamna ei pentru noi”. Mi-e tare dor de Ecaterina. Am iubit-o si m-a iubit într-o casatorie careia i-a mai trebuit doua luni si câteva zile sa rotunjeasca 55 de ani. La fel le-a fost draga prietenilor, colegilor de breasla si elevilor ei. Ecaterina Ilisei la Hozeva, Israel, pe magarus, 2015 La putin timp dupa 20 septembrie 2020, ziua învesnicii ei, alaturi de pagina mea de pe Google, portalul i-a consacrat una si ei. Numarul vizitatorilor acesteia atinge în anumite ore ale zilei câteva zeci de mii. Sunt cei care nu au uitat-o si-i duc dorul, ori unii care o descopera în unicitatea ei fermecatoare. Ne potolim dorul de Ecaterina prin roiul de amintiri si dorinta noastra, a celor care am iubit-o, ca aducerea ei aminte sa fie de-a pururi. Plinim astfel ceea ce Mihail Sadoveanu scria în „Ochi de urs”, rostire asupra careia mi-a atras cândva atentia printr-un biletel, cu un scris caligrafic de mester din vechime în ale artei caligrafice, doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga. În pagina sadoveniana se afirma ca mortii nostri traiesc atâta vreme cât nu-i uitam. Ecaterina cred ca traieste de vreme ce noi, cei care am avut norocul sa fim cu ea mai mult ori mai putin, iar eu o viata, ne amintim de ea ca si cum ar fi printre noi. În felul acesta ne împreunam în duh, ea din înalturi, pasind usor, neauzit în conduri de printesa prin gradinile raiului, iar noi umblând încarcati de memoria zilelor parca nesfârsite ce le-am petrecut cu ea în gradinile suavelor flori macedonskiene. Ecaterina si Grigore Ilisei, 22 noiembrie 2018, Palatul Culturii, Grigore Ilisei 75 Grigore Ilisei este scriitor, critic de arta si publicist
