Selectii din interviurile acordate în România de George Enescu au fost publicate sporadic de-a lungul timpului, însa muzicologul si compozitorul Laura Manolache a avut initiativa ordonarii cronologice în doua volume a unui numar impresionant de raspunsuri la întrebarile jurnalistilor. De dimensiuni diferite, substantiale ca idei sau foarte scurte, consemnarile lumineaza în primul rând lipsa pasiunii muzicianului pentru media, preocupat cum era aproape continuu de studiul la vioara, la pian, de lectura partiturilor ce urmau sa-i ajunga pe pupitrul de dirijor, mai ales de compozitiile sale. Alt motiv de evitare a reporterilor sau, când nu putea sa-i refuze, de repliere în limitele amabilitatii oarecum reci, a fost buna crestere, sensibilitatea, inaderenta la spiritul polemic, deseori conflictual, tipic societatii românesti, implicit si jurnalistilor. Enescu nu s-a implicat niciodata în lupte de culise, nu a luptat „la baioneta” nici în situatii fara perspectiva, ci a cautat sa rezolve ce se putea rezolva prin eforturile personale lipsite de parada, prin vorba delicata, prin diplomatie, prin munca. Evident, în situatii clar negative din viata muzicala româneasca sau din viata de zi cu zi a comunitatii, nu a ocolit cuvântul direct, ce descria realitatea. Lectura interviurilor demonstreaza înca odata ca în lumea româneasca toate-s vechi si (aproape) neschimbate - la Bucuresti, la Iasi, oriunde. Aleg un prim exemplu - conflictul cu Opera din Bucuresti, tratat în doua interviuri publicate de „Rampa noua ilustrata” (Bucuresti, numerele din 6 septembrie si 29 octombrie 1915). Convins de necesitatea introducerii în repertoriul teatrului liric românesc a marilor creatii de Mozart, Wagner sau Berlioz, Enescu a propus montarea spectacolului „Lohengrin” de Richard Wagner, propunere acceptata. El cunostea foarte bine cheltuielile substantiale inerente spectacolului de opera, cheltuieli ce ar fi trebuit sa intre în grija statului, era constient de situatia speciala provocata de razboi si, în numarul din 6 septembrie al publicatiei s-a referit cu întelegere la problemele ce s-ar fi putut ivi în calea reprezentarii capodoperei wagneriene. Dar proiectul urma sa fie înfaptuit la Bucuresti. Astfel ca, în scurt timp, situatia s-a degradat. Ca sa afle de la prima sursa cum stateau lucrurile, G. Horia si-a intitulat îndraznet interviul publicat în numarul din 29 octombrie: „Maestrul Enescu ne povesteste cariera si ne vorbeste de debandada de la Opera”. Rareori Enescu s-a exprimat mai deschis: […] atât din partea orchestrei, coristilor cât si solistilor, am întâmpinat cea mai mare bunavointa. Singurii care mi-au stat împotriva, singurii vinovati sunt cei de la directia Operei. Erau porniti pe afaceri. Eu am cautat pe cât mi-a fost cu putinta sa fac lucruri bune la Opera. Pentru spectacolul „Lohengrin” aveam nevoie de sase zile complete pentru repetitie în care teatrul sa fie liber. Ca sa nu spuie ca pagubesc administratia, am oferit pentru fiecare din aceste sase zile câte 2000 de lei. Pentru acoperirea cheltuielilor de la „Lohengrin” adusesem bani de la Banca Nationala, de la Ministerul de Instructie, de la Domeniile Coroanei, bani pe care ma simteam dator sa-i înapoiez. În aceste conditiuni hotarâsem eu reprezentarea operei „Lohengrin”. Administratia Operei însa, care voia sa faca afaceri în dosul numelui meu, s-a opus si, dupa ce facusem atâtea repetitii, mi-a comunicat ca nu-mi mai dau teatrul. Si-au batut joc de munca mea si pe lânga asta ei mai sunt vinovati si de abuz de încredere: Directiunea Operei ma rugase sa obtin de la Teatrul National costumele pentru „Lohengrin” si „Aida”. […] Am facut demersurile necesare, si uzând de influenta mea personala, am izbutit sa capat de la Teatrul National costumele pentru „Lohengrin”. Directiunea Operei, îndata ce-a aflat ca obtinusem costumele de la National, a speculat faptul acesta, cerând directiunii teatrului sa i se dea costume si pentru „Aida” si „Faust”. Directorul general al teatrelor, stiind ca si eu sunt amestecat la Opera, a încuviintat cererea. Dupa ce am renuntat de a mai monta „Lohengrin” la teatrul Leon Popescu [asa se mai numea Opera din Bucuresti, dupa numele proprietarului], cum era de datoria mea, am anuntat directiei Teatrului National faptul acesta si directia a ordonat retragerea costumelor de la Opera. Asa stau lucrurile cu „Lohengrin” si, înca odata, vinovati sunt cei din administratie, oameni care n-au înteles rostul Operei decât numai si numai pentru specula materiala.1 Este de mentionat aici punctul pe care l-ar fi marcat prin Enescu Teatrul de Opera din Bucuresti pentru viata muzicala româneasca în raport cu institutiile franceze de profil similar din epoca descrisa aici, daca opera de Wagner ar fi fost montata la Bucuresti: dupa mai mult de o luna de la începutul Primului Razboi Mondial, toate creatiile de scena ale compozitorului german au fost înlaturate de pe scenele pariziene. Într-un alt interviu acordat la Iasi pentru „Lumea” din 4 martie 1919, Enescu a confirmat cu tristete eliminarea lucrarilor lui Wagner din viata muzicala a Frantei: O consider ca o mare nedreptate; ar fi întrucâtva explicabil deoarece Wagner s-a purtat întotdeauna rau cu Franta.2 Exprimându-si opinia, Enescu a recunoscut implicit sansa ignorata de Opera din Bucuresti. Iata cum un eveniment muzical românesc ce ar fi putut avea reverberatii internationale a fost ratat din motivele cele mai meschine. La 17 octombrie 1918 s-a înfiintat la Iasi Societatea Simfonica „George Enescu”, recunoscuta oficial prin legea nr. 915 din 26 februarie 1929. Având o activitate concertistica intensa la Bucuresti si în lume, Enescu, presedintele societatii, i-a încredintat lui Antonin Ciolan functia de director general, considerându-l într-un interviu pentru „Izbânda ilustrata” (Bucuresti, 1 mai 1921) un muzician de valoare, foarte bun dirijor si maestru priceput, pe cât e si de bun administrator.3 Însa dupa plecarea lui Enescu din Iasi au început, cum altfel? luptele de culise în urma carora Antonin Ciolan a fost înlaturat de la directia Societatii (1922). George Enescu si-a exprimat revolta într-un interviu acordat ziarului iesean „Evenimentul”, iar în iunie din acelasi an i-a scris confratelui nedreptatit: Tin sa spun aici toata recunostinta ce o pastrez domnului Antonin Ciolan pentru remarcabila-i activitate artistica, pentru sârguinta si devotamentul fata de cauza muzicala ce-a aparat-o victorios timp de mai bine de trei ani în capul Societatii Simfonice ce-mi face cinstea sa-mi poarte numele.4 1 George Enescu. Interviuri din presa româna. Volumul I (1898-1936). Editie prefatata, îngrijita si adnotata de Laura Manolache. Editura Muzicala, 1988, pag. 74 2 Idem, pag. 92 3 Idem, pag. 103-104 4 Gheorghe Musat - Antonin Ciolan, inegalabilul maestru al baghetei. Junimea, Iasi. 2017 pag. 52 Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
