În prima zi de Paste a plecat în lumina un prieten discret si rafinat. Intelectual subtire, traducator de elita, scriitor si om de cultura europeana, Emanoil Marcu reprezenta un perfect contraexemplu al cliseului potrivit caruia nu poti fi decât provincial daca ramâi o viata la Botosani. Nu stiu cine l-a botezat „Manolo”. Probabil, prietenul de o viata si vecinul de bloc, Dumitru Ignat, si el scriitor, aflat într-o simpatica relatie de complementaritate cu Emanoil: Titi e vulcanic, expansiv, pontos, constructor de institutii si proiecte, în timp ce Manolo era taciturn, retinut, ironic si discret, preferând calmul ferit al atelierului propriu. Primul a condus institutii, în timp ce al doilea a preferat vacantele lungi si rutina blazata a unui post de profesor de franceza la Liceul industrial nr.1 (de unde a iesit rapid la pensie imediat ce legea i-a permis!). Aici, de altfel, l-am si cunoscut, eu fiind în ultimii trei ani ai ceausismului târziu, brav profesor de stiinte sociale în acelasi vesel asezamânt educational în care se târâiau spre licentiere niste amarâti de viitori proletari pentru care si franceza lui Manolo si filosofia predata de mine erau, desigur, niste stupizenii obscure, inutile. As minti, totusi, sa spun ca atmosfera din liceu era prea apasatoare, caci la cei 25 de ani ai mei si 39 ai lui, viata era oricum interesanta si frumoasa chiar în plin regim comunist, un comunism cam de carnaval, as spune, unde nu simteam prea tare presiunea sistemului si unde familia si prietenii puteau constitui un refugiu salvator în fata tavalugului caraghios al propagandei mincinoase, dar nu contondente, a partidului unic. Eram amândoi membri PCR si îmi aduc aminte cu veselie de comentariile sarcastice si de bascaleala pe care le faceam sotto voce la sedintele de partid sau la cele de analiza a activitatii unde participau în prezidiu tot felul de paricopitate lejer alfabetizate care duceau la îndeplinire directivele momentului cu sprijinul clonelor din institutie. Nu as vrea sa las impresia povestind aceste lucruri azi, la peste trei decenii si jumatate, ca am fi fost cine stie ce eroi cu comentariile noastre din ultima banca. Eram doar niste oameni un pic mai liberi, atât cât zabala puterii o mai îngaduia. De altfel, cred ca Emanoil Marcu întruchipa perfect ceea ce s-ar putea numi un supravietuitor prin cultura (ca asta cu „rezistenta” e mai potrivita, vorba lui Mircea Dinescu, ca „rezistenta prin agricultura” daca ne gândim la resursele alimentare de la tara care veneau de la rude). Un oras precum Botosaniul nu putea avea, în mod fatal, prea multe centre de putere culturala. Lumea artistica si scriitoriceasca de atunci forma un fel de familie largita în care se cunosteau unii pe altii, iar în nucleul sau forte intelighentia botosaneana era alcatuita din scriitori care gravitasera în jurul lui Lucian Valea sau din cei precum Emanoil Marcu, care fusesera ochiti de Constantin Noica în cruciada lui utopica de editare a Caietelor Eminesciene la Ipotesti. Am undeva, în arhiva personala, o fotografie cu Noica în capul mesei si cu câtiva intelectuali ai locului, convocati de doctorul Buhociu, prietenul filosofului paltinisan. Manolo statea „de-a dreapta tatalui” (evident ca el mi-a facut cadou respectiva fotografie!) în ciuda faptului ca nu era mare iubitor de filosofie si nici nu prea gusta maniera desuet învaluitoare, dar nu lipsita de un fior autoritarist, cu care Socratele interbelic îsi atragea posibili discipoli la Scoala lui de Întelepciune. Emanoil era mult mai atras de aforism si de esopismul paradoxal, stralucitor literar în limba franceza a lui Cioran. Ma grabesc sa spun ca, în acele vremuri, doar o mâna de oameni din România aveau habar de existenta acestuia, eu însumi aflând de la Al. Zub, prin 1983, cine se ascundea dupa litera C. în editia prima a Jurnalului de la Paltinis, ba chiar si rasfoind, gratie lui Radu Andriescu, editia originala din Précis de décomposition (pentru care obtinuse, în 1950, Premiul Rivarol - singurul acceptat în întreaga lui viata). Nu numai din cauza faptului ca franceza mea nu era suficient de buna pentru a savura textul cioranian, dar, structural, nu am simtit nicio atractie pentru stilistica lui paradoxala si rafinat slefuita. Eu eram atunci, mai degraba de partea lui Noica si, fireste de aici a pornit o polemica amicala si, as zice o simpatie intelectuala reciproca, fara efuziuni sau entuziasme. Cum, dragalita Doamne!, scriam în presa studenteasca de câtiva ani, m-am alaturat firesc grupului literar de la „Caietele botosanene” (care aparea ca supliment cultural la revista bacaoana „Ateneu”) condus de Emil iordache si Gellu Dorian. Acolo cred ca am vazut o traducere în franceza a unor poezii de Eminescu care vadeau un sunet special pe care numai un traducator de elita reuseste sa-l prinda. Asa am aflat de existenta lui Emanoil Marcu si întâmplarea de a ne regasi în aceeasi cancelaria nu a facut altceva decât sa ne apropie. În stilul lui parcimonios si caustic, dar, totusi, politicos, mi-a transmis amical dispretul pentru filosofia speculativa, o perspectiva care, avem sa aflu ulterior, o împartasea în siajul pasiunii sale pentru Cioran, autor prezent în biblioteca sa esentializata, cu tot ce publicase pâna atunci. Asa am aflat ca traducea, din pura bucurie personala, un autor care nu putea fi publicat atunci în România si ca avea deja o buna parte dintre volume deja talmacite în diverse faze de cizelare. Mi-a dat o dactilograma a traducerii românesti a celebrei scrisori „catre un prieten de departe” (adresata de fapt puscariasului politic Noica, aflat atunci în zeghe!) din Histoire et Utopie si, de atunci încolo am dialogat si polemizat amical sustinând cele doua cai diferite de a reflecta asupra lumii: filosofia sau eseul aforistic. Daca e sa rememorez acei ani, dincolo de bucuriile familiale, acest gen de solidaritate intelectuala amicala si dialogica a fost unul dintre putinele câstiguri spirituale si umane ale acelor vremuri sumbre. Plecând de la textul lui Cioran, am scris si eu, în replica pentru Manolo, un text destul de complex pe care l-am publicat în „Dialog” la Iasi si pe care, în vara lui 1989, i l-am aratat lui Gabriel Liiceanu. Care m-a întrebat imediat: „cine a facut aceasta traducere? Este pentru prima oara când regasesc (cum spuneam si eu!) sunetul adecvat al lui Cioran”. Asa a ajuns, un an mai târziu sa intre Emanoil Marcu în elita traducatorilor „Humanitas” unde, pentru trei decenii, a trait cea mai libera si fasta intelectual perioada a vietii sale. Mi-e greu sa-mi iau ramas bun de la Manolo altfel decât reluând un fragment dintr-un text care i-a placut chiar daca mi-a reprosat cu finete o mica indiscretie pe care o comisesem din scrupul istoric si pe care nu mai are rost sa o corectez acum: „Îmi aduc aminte cum, în septembrie 1989, colegul meu de cancelarie de la Liceul mecanic nr.1 din Botosani, distinsulul traducator si om de carte Emanoil Marcu, îmi povestea, mesmerizat, cum si-a întâlnit autorul favorit la Paris. Manolo, cum îi spuneau prietenii, era obsedat de talmacirea lui Cioran în limba româna, iar în vara acelui an, în plina dictatura a lui Ceausescu, tocmai reusise, gratie unui frate macelar, bun prieten cu seful de la pasapoarte si a unei verisoare din America care îi pusese banii necesari în cont, uluitoarea performanta de a pleca doua saptamâni la Paris. Aici i-a lasat portarului de la imobilul din Rue de l'Odéon, unde locuia Cioran, un bilet pentru acesta, scris în franceza, împreuna cu câteva dintre traducerile sale din textele cioraniene. În chiar seara aceleiasi zile, acesta l-a sunat la hotel si au petrecut împreuna câteva zile fabuloase pentru prietenul meu caruia, la final, Omul din Rasinari i-a facut cadou, pe lânga niste carti si un... sacou de-al lui (sper ca l-a pastrat în aceste decenii pentru ca, iata, s-ar putea sa valoreze azi bani buni!). De la el am aflat, cu stupefactie, ca Cioran era un om de spirit, cu umor, ca singurele cuvinte pe care le spunea în româneste erau înjuraturile (i-a relatat si lui, delicios, cum i-a transmis lui Ceausescu, prin intermediul lui Noica care încerca sa-l convinga ca Ceasca nu era un om rau, „sa îl pupe în cooor”) si ca, în general, era un omulet simpatic, de viata, complet diferit de ce ti-ai fi putut imagina când îi citeai cartile. Spre deosebire de prietenul meu, mie nu mi-au fost familiare nici stilul sau cautat, intelectual ultragiant, franceza sa lustruita cu rabdare de bijutier si nici ceea ce intuiam si avea sa se confirme mai târziu, adica profunda, surprinzatoarea lui impostura temperamentala: stihinicul profet al amaraciunii si deconstructiei, apostolul teribil al depresiei suicidale era de fapt, un bon viveur, un om cu cultul prieteniei, amator de vinuri rafinate si de mâncaruri bune si care, chiar la vârste presupuse ale cumpatarii si echilibrului nu se sfia sa-si bucure retina si sa-si încalzeasca, omeneste, sufletul cu accese de pasiune juvenila”. Sper ca ciocnesc împreuna un pahar de ambrozie! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
