Tanti Frasina (o chema, de fapt, Eufrosina, un nume grecesc, dar toata lumea îi zicea Frasina) era „tata”, adica sora cea mare a mamei. Pe vremea de demult, nu spun o noutate, se faceau copii multi, bunicii mei din partea mamei au avut noua, cei din partea tatei erau opt, daca nu ma însel. Bunicile mele au fost, bietele, niste masini de facut copii. Si nici nu le trecea prin cap sa protesteze sau sa se opuna. Iar „tata” avea un fel de autoritate morala asupra celorlalte surori - era ca a doua mama. La fel se întâmpla cu „badia” peste frati. Însa pe vremea tantei Frasina aceasta autoritate se stingea, asa ca fratii si surorile mai mici vorbeau relaxat, ba chiar cu ironie („Ei, ce-o sa zica Tata!”) despre „tata” sau „badia”. Este drept, când am cunoscut-o eu, adica la batrânete, tanti Frasina nu era si nici macar nu-si aroga aceasta autoritate. Era o femeie mica, „galbena ca turta de ceara”, cum se zicea odata, cu haine cernite, care parca voia sa treaca neobservata prin lume. Crestea nepotii si nepoatele, avea grija de gaini si cam atât. Aaa, si mai dosea cele furluate de baiatul ei de la echipa de fotbal Politehnica Iasi, unde era administrator. Odata acesta a adus un bolovan de bitum si l-a asezat în curticica din spatele casei. Tanti Frasina nu stia ce-i acela bitum, adica un fel de pacura solidificata. Tinea câteva gaini acolo si o closca cu pui. Closca asta, cu puii ei, nu si-a gasit alt loc decât pe acel bolovan de bitum. Sub caldura clostii bitumul s-a înmuiat, iar puisorii au intrat cu piciorusele în bitum. Acum erau toti sic, aveau un fel de ciubotele negre. Titi, acest baiat nauc de care va spuneam, cunoscut în familie si pentru alte trasnai, a început sa curete puii de pacura pe picioruse cu benzina. Bineînteles, au murit toti, sarmanii. Prin 91-92, când duceam saptamânal articolul la Monitorul, ca sa mi-l bata la masina dactilografa ziarului, cum va spuneam, treceam adesea pe la ea, care a stat o viata în Ciurchi, iar ziarul îsi avea atunci redactia prin apropiere. Era batrâna de-acuma, aproape 90 de ani, pentru ea conta doar linistea sufleteasca (ca la cancer, ironizeaza crunt prietenul prozator Dumitru Augustin Doman) si cred ca era fericita macar acum, la senectute. O gaseam de cele mai multe ori în pat, într-o camera întunecoasa si goluta, care mirosea a urina de sobolani si singuratate. Îmi povestea întâmplari vechi din familie, de dinainte de razboi. Încurca evenimentele, ba si rudele, ca si matusile lui Marquez. Apoi pentru ea nu mai contau banii, succesul sau insuccesul copiilor si chestii din astea. Hotia sau nehotia nu mai existau, cum v-am aratat. N-avea nici frica hamletiana de moarte. Nici macar nu se credea nemuritoare pentru ca acusica va intra în procesul de transformare a materiei. Nu, nu se credea, era pentru ea ca si cum ai prevedea un viitor mirabil unei bujii buna de aruncat la gunoi. Stia asta si o spunea cu zâmbetul pe buze. Era rupta de lume pur si simplu. Da, era straina de cele ale lumii. Lumea ei se rezuma la neamuri, la nepoti, la olita pentru acestia, la hainute cât mai caduroase, la cacalica prea moale a nu stiu carui nepot, la oreionul Magdutei etc... Îmi amintesc cum la un moment dat Titi a mers cu nevasta-sa, tanti Lidia, la Galati la un meci al Politehnicii Iasi cu Galatiul. Politehnica a pierdut, ba i-a prins si ploaia acolo. Vin astia acasa rebegiti si plouati la propriu si la figurat. Si tanti Frasina îi întreaba: „Ce s-a întâmplat, de ce sunteti asa suparati?” „Ne-au batut, mama cu 7 la 1” „Aaa, apoi cum sa nu va bata, daca au fost 7 pe 1”. Maria mea spune ca asta trebuie sa fie o gluma. Nu, chiar asa era „tata”. Cunosc multe povesti din aceste, care distreaza si azi, când ea nu mai este de mult pe lumea aceasta, pe cei din familie. Tata a avut trei copii: doi baieti si o fata. Titi, de care am pomenit, era înalt ca si taica-sau, nenea Rotariuc, Hoholul, porecla pe care o primeau ucrainenii. Si la fel avea niste încretituri pe frunte de tânar. A lucrat în domeniul sportului, pare-mi-se ca în tinerete chiar a facut sport, saritura în lungime, daca tin minte bine. Se ocupa si cu furtisaguri de pe la serviciile unde lucra (vedeti ca eu nu fac portetrele unor eroi, filosofi sau alti oameni exemplari) si ducea lucrurile furate pe la rude. Îi era frica sa le tina acasa. A adus si pe la noi tot felul de piese de automobil, bascheti etc. Ramâneau lucrurile luni de zile ascunse prin poieti, le gainatau gainile. Pe urma venea si le lua. Nu stiu unde le ducea. A fost casatorit cu tanti Lidia, o fata ambitioasa, venita de la tara, dintr-o familie saraca, cu multi copii. Tanti Lidia a urmat drumul de la fata venita dintr-un fund de sat, la vânzatoare la o „alimentara” de mahala si în final la sefa la „Unic”, cel mai mare magazin alimentar din Iasi, aflat chiar în buricul târgului, în Piata Unirii. Când mergeam cu mama la „Unic”, tanti Lidia îi îndesa în sacose tot feluri de salamuri, învelite în hârtie subtire, transparenta (hârtiile acestea îmi placeau mie, copil, la nebunie), care de care mai scumpe si mai rafinate. Aceasta în ciuda protestelor mamei. Tanti Lidia, înca o data zic, era ambitioasa, apriga femeie. Ea îl conducea ca pe o marioneta pe nenea Titi. Se vedea ca îsi însusise vorba ca barbatul e capul, iar femeia e gâtul: cum se misca gâtul, asa si capul. Am auzit-o spunând vorba asta de vreo doua ori. Din pacate, tanti Lidia a murit de tânara - cancer, blestematul de cancer! La batrânete Titi era îngrijit de Magda, fiica-sa. Avea scapari de memorie, nu-si mai recunostea neamurile. Celalalt baiat era Gica, o proba de betivan cum n-am mai vazut. Cel putin când l-am „prins” eu. Ar fi baut rachiu facut si din cacat - zicea mama. Nu stiu cum reusea sa faca rost de bani pentru bautura, fiindca nu a lucrat nicaieri niciodata. O „tapa” pe maica-sa de bani. Uneori îi fura banii pur si simplu - asa se plângea tanti Frasina mamei. De fapt, batrâna nu prea mai avea imaginatie. Ascundea banii între albituri, iar Gica îi gasea fara nici o problema. Altminteri Gica era un tip destept si glumet, ba chiar spiritual, daca îl scapai la un pahar de bautura. Se tot lauda cu multele lui cunostinte, caci o cheie a falsului succes în societate este sa faci parada de cunostinte, chiar daca aceste cunostinte erau „fata morgana”. În partea a doua a vietii umbla în cârje: bause si adormise într-un sant într-o toamna târzie. Probabil se întâmplase chestia asta nu o data. A murit relativ tânar, pe la vreo 50 de ani. Tot într-un sant sau într-o rigola, ma rog. Nu l-a regretat nimeni (poate doar vreun betiv de-al lui), l-au uitat repede toti. Iata, îl amintesc eu aici. Cel de-al treilea copil al tantei Frasina era nana Jenica. Îi spun „nana”, fiindca ea m-a botezat. Dar despre ea voi scrie altadata. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
