Densa, bizara si îngrijoratoare - iata câteva adjective potrivite, daca ne gândim la problematica ultimelor sapte zile în Uniunea Europeana. În asteptarea momentului festiv de la 9 mai - Ziua Europei - am avut ocazia sa vedem cum fluxurile noutatii si schimbarii se întorc în albia veche, definita cu rabdare în cei treizeci de ani care au trecut de la tratatul de la Maastricht. Am avut parte, asadar, de non-surpriza raportului final al Conferintei privind Viitorul Europei (CVE), care ar fi trebuit, în teorie, sa indice directii de ameliorare a performantei Uniunii fara a chema la amendarea tratatelor. Între timp, însa, a venit criza ucraineana, iar în mediile pro-integrationiste a prins contur ideea ca ea trebuie folosita (si) pentru centralizarea si „supranationalizarea” deciziei politice. Iar cetatenii implicati în diversele stadii ale dezbaterilor - si ale caror opinii au fost, mai mult ca sigur, corect redate în documentele CVE, inclusiv în raportul final - le-au oferit argumentul suprem. Asadar, publicul este cel care doreste restrângerea posibilitatilor de veto pe care statele membre înca le au, în diverse arii de politica publica. Iar daca pentru asta este nevoie de amendarea tratatelor, atunci amendare sa fie. A fost remarcat, desigur, gestul de fronda al celor treisprezece guverne care au declarat deschis ca nu sustin (înca) o asemenea interpretare a rezultatelor Conferintei. Spre lauda ei, România apare pe aceasta lista, alaturi de mai toate statele „flancului estic” al Uniunii. Riscul de a-l supara pe presedintele francez, Emmanuel Macron, este considerabil mai mic decât acela de a provoca o confuzie generalizata pe continent, exact în momentele în care este nevoie de calm si concentrare. Dar, cel mai probabil, liderul de la Paris - initiatorul CVE - nici nu conta pe o activare imediata a mecanismelor de negociere a unui nou tratat. Discutia se va relua peste câteva luni si, pâna atunci, s-ar putea ca dârzenia micilor si nu foarte influentelor state rebele sa se atenueze. Liderii de la Bruxelles au parut dornici sa-i faca lui Vladimir Putin un cadou de 9 mai - oprirea importurilor de petrol din Rusia - si sa i-l expedieze înainte de începerea discursului sau din Piata Rosie. Era, însa, greu de presupus ca se va obtine la timp unanimitatea, date fiind obiectiile Ungariei si ale altor state central-europene vulnerabile la o schimbare prea rapida. Presedintele Comisiei, doamna Ursula von derLeyen, a fost nevoita sa petreaca o buna parte din Ziua Europei la Budapesta, încercând sa-l convinga pe premierul maghiar sa accepte o formula deocamdata inacceptabila. Ar fi fost ceva de-a dreptul extraordinar: Viktor Orbán, semi-autocratul pro-Putin si ghimpele din coasta solidaritatii europene, sa accepte fara niciun murmur o crestere abrupta a tarifelor la energie platite de maghiari, dupa doisprezece ani de mandat(e) în care a facut totul - plus înca ceva - spre a le proteja portofelele. Dar, asa cum stim, în UE orice esec contine germenii viitoarelor progrese: a aparut un argument în plus în favoarea trecerii de la unanimitate la majoritatea calificata, inclusiv în chestiuni delicate precum sanctiunile. Cert este, însa, ca unanimitatea va ramâne bine-sanatoasa la capitolul primirii de noi membri, iar aceasta ne duce din nou la Emmanuel Macron. Presedintele francez a spus în cuvinte ceea ce multi dintre omologii sai gândesc: ca Ucraina nu trebuie sa se astepte la vreo scurtatura în procesul de integrare si ca, în consecinta, ar merita explorata ideea unei noi comunitati (mai largi decât UE) în care sa se regaseasca si aspirantii estici la integrare. Sigur ca ideea nu este noua si ca ea pare mai atragatoare decât inventarea unei calitati de membru fara drepturi depline al Uniunii, deja vehiculata în diverse comentarii. Marea întrebare este, însa, cum ar putea fi definita noua „comunitate politica” în asa fel încât sa nu apara interferente nedorite cu functionarea UE, a carei structura nu prea lasa loc de proiecte paralele. Pentru Franta, care de multa vreme priveste cu rezerve orice are legatura cu extinderea, concretizarea unei asemenea initiative ar putea însemna atingerea unui obiectiv mai vechi: reformarea institutiilor (deci, nou tratat) înainte de orice extindere suplimentara a UE. Candidatii deceptionati ar urma sa-si astepte rândul într-o structura ce se poate transforma, la nevoie, dintr-o anticamera într-un living room de sine statator. Si tot aici ar putea poposi, daca e nevoie, cele câteva state care nu doresc sau nu pot obtine un loc înauntrul Uniunii.
