Metafora „jocului” constituie nucleul „ideologic” al textului, sugerând abstractiunea absoluta, voluptatea fiintarii în ratiunea pura, nealterata de vreo „impuritate” emotionala ori instinctuala. Jucatorii lui Hesse aspira la o stare intelectuala suprema, lipsita de orice constrângere existentiala. Nu ar trebui sa ne mire faptul ca, dupa publicarea, în 1943, a capodoperei Das Glasperlenspiel/ Jocul cu margelele de sticla, Hermann Hesse nu a mai scris nici un roman, desi a continuat sa fie activ literar, cu eseuri si proza scurta, timp de înca aproape doua decenii. Jocul cu margelele de sticla (pentru care autorul a si primit Premiul Nobel trei ani mai târziu, în 1946) încheie, simbolic, ciclicitatea unei lumi ce pare sa-l fi obsedat pe autor. O lume a tensiunii dintre nevoia contemplatiei si nevoia actiunii la individul superior. Romanul ofera premisa unei naratiuni de anticipatie, plasându-si actiunea într-un viitor îndepartat (Hesse ar fi mentionat undeva secolul 25 ca timp de desfasurare a evenimentelor din text). În centrul Europei, exista, la vremea respectiva, o provincie autonoma, Castalia, unde un Ordin auster al intelectualilor de elita a organizat un tip de societate asemanatoare sistemelor utopice, imaginate de renascentisti si iluministi. Viata în provincia alegorica este simpla, ascetica (atmosfera generala ramâne una monastica), neinvadata de tehnologiile industriale (pe care, în plin veac 25, le putem banui avansate). Ordinul are doua activitati principale: sa gireze educatia elitista pentru baieti (adusi aici în urma unei selectii riguroase si crescuti în regim de internat exclusivist) si sa pastreze nealterat „jocul cu margelele de sticla”. Metafora „jocului” constituie nucleul „ideologic” al textului, sugerând abstractiunea absoluta, voluptatea fiintarii în ratiunea pura, nealterata de vreo „impuritate” emotionala ori instinctuala. Jucatorii lui Hesse aspira la o stare intelectuala suprema, lipsita de orice constrângere existentiala. Daca Ordinul este o elita a umanitatii, atunci „jucatorii cu margelele de sticla” devin o „elita a elitelor”. Joseph Knecht ajunge vârful prin excelenta al acestei elite, fiind ales magister ludi, maestrul absolut al „jocului”. Numele Knecht („vasal”, „servitor”, „sclav” în germana) nu trebuie sa induca în eroare. Joseph se afla în slujba contemplatiei, el e un servitor al ratiunii. Structura de Bildungsroman a romanului ni-l prezinta pe protagonist - din copilarie pâna la maturitate - parcurgând, obedient, toate treptele din ierarhia Ordinului. Virtutile sale intelectuale si morale sunt indubitabile, întreaga comunitate castaliana (scindata între „traditionalisti”, precum Jacobus, si „inovatori”, precum maestrul muzician, protectorul lui Knecht) acceptându-l ca „maestru al jocului”. Joseph are însa o problema. El nu simte credinta puternica (a unui Jacobus de pilda!) în infaibilitatea Castaliei si se lasa, treptat, macinat de erezii. Bunaoara, nu reuseste sa înteleaga moralitatea deciziei intelectualilor de elita de a trai izolati de iuresul lumii, într-un „turn de fildes”, si de a nu se implica în universul - presupus mediocru - al semenilor lor. Pentru a amplifica dilema ontologica a lui Knecht, Hesse (ori, mai corect spus, cronicarul vietii lui Joseph, un membru al Ordinului, care reconstituie povestea eroului, sofisticat, academic, cu toate atributele istoricului neutru si impersonal) foloseste un procedeu de caracterizare shakespeariana - al „oglinzii rasturnate”. Asa cum Hamlet se vede „rasturnat” în Fortinbras, Joseph Knecht se reflecta „pe dos” în traiectoria prietenului si colegului Plinio Designori. Înzestrat intelectual ca si Joseph, acesta opteaza de timpuriu pentru viata activa, implicându-se plenar (si cu succes) în lumea reala si oferind „dublului” sau castalian - cufundat în viata contemplativa - o varianta existentiala antitetica. Coplesit de îndoieli, Joseph Knecht se retrage din postura de magister ludi, spre oroarea membrilor Ordinului, si decide sa intre în societatea oamenilor obisnuiti, pentru a-si demonstra utilitatea. Paraseste sferele utopice ale ratiunii pure, pentru a construi lucruri palpabile. Într-o prima faza, hotaraste sa-l initieze în tainele vietii spirituale pe tânarul Tito Designori (fiul lui Plinio). Totusi, în orice act paideic, impactul este dublu directionat, venind dinspre maestru catre discipol si invers, dupa principiul vaselor comunicante. Gradual, sub influenta impulsurilor vitale puternice ale lui Tito, Joseph intra în spatiul instinctelor si emotiilor primare, pentru ale caror efecte secundare, el, castalian înnascut, nu are imunitate. Atunci când, „sportiv”, încearca sa traverseze, înot, un lac de munte, se îneaca. Sfârsitul „cronicii” naratorului e sec si abrupt. Knecht moare, lasând în urma o opera neterminata. Romanul se încheie cu trei povestiri scrise de protagonist, populate cu trei personaje semnificative: un pagân, un crestin si un buddhist. Hesse ne invita sa vedem aici trei avataruri ale lui Knecht, toate aflate în cautarea disperata a desavârsirii spirituale. Putem banui ca efortul cautarii ramâne etern si universal. Magister ludi - întocmai ca într-un mit sacrificial primordial - moare pentru a impune, în ultima instanta, esenta acestui adevar. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
