Oricum ar fi, lapte si miere nu curg în padurea despre care vorbesc. Daca ea adaposteste cumva vreo comoara, ea este aceea a frumusetii lecturii, a pasiunii de a scrie si a descoperirilor facute împreuna cu studentii. Nu e putin lucru, ba chiar as spune ca e suficient pentru a fi fericit. Dar într-o lume care pretuieste mai ales câstigul financiar, nu e mare scofala. Pentru multi oameni, universitatile din România sunt foarte asemanatoare unor paduri adânci si neexplorate. Înfricoseaza printr-un prestigiu public neclintit, dar, din când în când, la afisarea clasamentelor internationale, lumea afla cu stupoare ca leul este de fapt iepuras. La începutul fiecarui an sunt organizate ceremonii somptuoase, dar la final, generatii de studenti (împreuna cu parintii lor derutati) ajung sa se întrebe cu frica ce se va alege de viata lor. Mai multe personaje tutelare ale universitatii poarta titluri care suna vechi si misterios (Kant afirma undeva, de exemplu, ca Decan este un termen împrumutat din astrologie), dar sunt de fapt oameni de lume, bucurosi de viata si prieteni. Lighioana plagiatului pândeste între maracini si ataca de unde nu te astepti. Mai mult, aceasta bestie versatila a învatat cum sa scape mai bine de urmaritori: printr-o incantatie misterioasa, ea raspândeste nehotarâre si vrajba chiar în rândul celor care o vâneaza. Apoi, în degringolada generala, se face nevazuta. Padurea cea deasa este partial necunoscuta chiar si pentru cei care locuiesc în ea. Maldare de legi, proceduri si regulamente se aduna pe birourile cadrelor didactice, astfel încât, daca acestia le-ar citi pe toate, nu ar mai avea timp sa îsi faca meseria. „De la centru” vin, cu maxima urgenta, decizii si cerinte (cele mai multe privind contabilizarea activitatii de cercetare) a caror explicatie scapa ochiului neantrenat. Iar antrenamentul, adica exersarea constanta a întelegerii mecanismelor care pun padurea în miscare, e doar o amarnica pierdere de vreme si de inocenta. Între toate aceste mistere, cel al banilor produce cea mai luxurianta mitologie. Am aflat ca Domnul Ministru a spus, într-o emisiune TV, ca un profesor universitar câstiga 2000-3000 de euro pe luna. Si brusc, padurea a devenit un El Dorado. Oricum, si eu am fost flatat de afirmatia Domnului Ministru, chiar daca simt nevoia sa îi ajut cumva pe exploratorii padurii si sa le spulber fantasmele neîntemeiate. Prin urmare, putem pleca de la documente, care mi-au fost puse cu multa amabilitate la dispozitie (împreuna cu explicatii lamuritoare) de colegul E. V., de la Facultatea de Matematica, vicepresedinte al Sindicatului UNIO de la Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iasi. Primul este grila de salarizare din universitatea noastra, aflata pe site. Un detinator al titlului de „profesor” cu vechime maxima si cu toate sporurile si gradatie de merit (care e consistenta), câstiga între 1900 si 2300 euro net pe luna. Daca lucreaza si într-o facultate cu studenti multi, universitatea mai poate adauga, marinimoasa, pâna la 800 de euro pe luna. Dar nu toata lumea are norocul acesta. O fi mult sau putin, dupa o viata de munca? Este, repet, cazul regelui padurii, aflat în glorioasa lui senectute. Bietii arici, ajunsi de curând abia în zavoi, trebuie sa se descurce cu vreo 700 de euro, dupa cum rezulta din tabel. Cu salariile celor din conducere e o alta problema (le gasiti în document), dar acestia nu sunt foarte multi într-o universitate si, oricum, nu poti fi tot timpul sef. În plus, dupa cum m-am convins, nu merita sa suporti tot deranjul asociat sefiei (sedinte interminabile si hârtii de semnat) pentru câteva sute de euro. Revenind, Domnul Ministru ar avea dreptate, daca universitatile ar fi populate doar cu rectori si profesori aflati în pragul pensiei. Evident, nu e asa. Înca o precizare, pentru cartografierea situatiei. Daca legea 153/2022 (al doilea document important) s-ar aplica pâna la capat, iar echitatea si dreptatea ar domni, în sfârsit, în lume, lucrurile nu s-ar schimba simtitor. Un asistent ar primi, în plus, câteva zeci de euro, iar un profesor pâna la 400 de euro. Miracolul universitar al veniturilor salariale se destrama încetul cu încetul. Poti face ore suplimentare (daca sunt), poti scrie proiecte si candida în competitii dure, cu maximum 10- rata de acceptare, mai poti vâna diverse apartenente la comisii sau comitete nationale, care ofera prânzuri gratis la cantina si diurne, dar situatia nu se schimba simtitor si, în niciun caz, pe termen lung. În plus, multe alte activitati nu sunt platite, cum ar fi alcatuirea orarului, misiune pe care o duc la îndeplinire cu devotament de câtiva ani buni. Oricum ar fi, lapte si miere nu curg în padurea despre care vorbesc. Daca ea adaposteste cumva vreo comoara, ea este aceea a frumusetii lecturii, a pasiunii de a scrie si a descoperirilor facute împreuna cu studentii. Nu e putin lucru, ba chiar as spune ca e suficient pentru a fi fericit. Dar într-o lume care pretuieste mai ales câstigul financiar, nu e mare scofala.
