Asistam la o reideologizare galopanta ce aminteste tulburator de o perioada nefasta. Specificitatea literaturii devine un factor secundar, din moment ce textul literar e abordat doar ca un mijloc de comunicare printre altele. Când în facultatile de litere (de filologie, cum se spunea atunci) ale universitatilor românesti unii au încercat, începând cu a doua jumatate a anilor ’60, aclimatizarea structuralismului si, într-un plan mai larg, a „noii critici”, demersul era si (sau mai ales) un mod de desavârsi eliberarea de canoanele ideologice dogmatice ale deceniului precedent. Adica de perioada în care domnise autoritar „realismul socialist” (doctrina pseudo-estetica menita sa uniformizeze si sa tina sub control manifestarile artistice), în care creatorii din trecut (scriitorii în primul rând) erau împartiti în „progresisti” si „reactionari”, în care menirea scriitorului în societatile pre-socialiste era sa „critice”, sa „denunte”, sa „stigmatizeze”, iar în societatea socialista (ce va fi avansata curând la rangul de „multilateral dezvoltata”) sa slaveasca „omul nou” si realizarile „marete” ale poporului; personajele dintr-un roman sau dintr-o piesa de teatru erau ori „pozitive”, ori „negative”, „cosmopolitismul” trebuia combatut necrutator, la fel „formalismul” - preocuparea pentru excelenta formala în dauna „mesajului”. Asadar, adoptarea noilor metode de investigare a textului literar însemna abandonarea acestor grile rudimentare, precum si distantarea fata de ideologia nationalist-comunista a regimului ceausist, ideologie al carei vârf de lance a fost, de la un punct încolo, protocronismul. Eram destul de multi cei care la Iasi, la Bucuresti, la Cluj, în alte universitati din tara ne straduiam sa explicam studentilor cum functioneaza textul literar, care sunt mecanismele naratiunii, ce este un text poetic s.a.m.d. Abordam literatura în primul rând ca literatura, evitând determinismele rudimentare. Nefiind ideologica, aceasta abordare a fost, de regula, tolerata de „forurile” de partid. Sigur ca noua critica, poetica prozei, analiza structuralista etc. veneau cu un vocabular adecvat, ce putea parea uneori rebarbativ (diegeza, focalizare, subiect si fabula etc.). Reactiile adverse au vizat mai ales aceste cuvinte socotite „pretioase”, „obscure” si denotând „tendinta de ploconire în fata unei mode venite din occident”. Ca a fost o moda, e foarte adevarat. Iata ca - previzibil - moda a trecut si, din pacate, s-a pastrat mult prea putin din ceea ce se dovedise a fi o fertila cale de acces în substanta literaturii. Dar si mai regretabil este ca asistam la o reideologizare galopanta ce aminteste tulburator de o perioada nefasta. Specificitatea literaturii devine un factor secundar, din moment ce textul literar e abordat doar ca un mijloc de comunicare printre altele. Cronologia e desconsiderata, elevii si studentii - nu numai de la noi - au o reprezentare confuza (daca o au) a ceea ce înseamna Renasterea, Clasicismul, Iluminismul etc. În universitatile occidentale, americane si vest-europene, marxismul e foarte prezent (nu e de mirare: acolo au facut ravagii si maoismul, si trotkismul, si alte variante ale ideologiei comuniste); dar iata ca si la noi cadre didactice tinere au contractat o brusca pasiune pentru marxism, care este - s-o recunoastem - o proteza ideologica foarte comoda. Viziunea simplificatoare a unei societati în care exista doar doua categorii, cei care domina si cei care sunt dominati, a dus la reabilitarea luptei de clasa drept criteriu valoric. Lupta de clasa e însa acum dublata de lupta de rasa, dusmanul suprem fiind rasa alba, vinovata de toate nedreptatile si de toate nenorocirile, inclusiv de încalzirea globala. Trioul e completat de studiile de gen în plina efervescenta, tot mai complexe pe masura ce câstiga teren noul feminism, dar si pe masura ce apar noi identitati sexuale. Fundamentale sunt, de asemenea, studiile post-coloniale, menite sa ne aminteasca tot timpul de netrebnicia stramosilor nostri. Iar sinteza acestor modalitati se numeste intersectionalitate, cheie magica pentru a fi acceptat de comunitatea universitara progresista de pe diferite meridiane. Si, la fel ca în anii ’50, observam preocuparea, atestând vigilenta ideologica, de a rescrie trecutul, cu punerea la index (darâmarea statuilor etc.) a personajelor non-conforme. În cvasitotalitatea cazurilor, adeptii intersectionalitatii dovedesc (pe lânga încrâncenare dogmatica) o flagranta, stupefianta lipsa de umor. Dintr-o postare pe Facebook a lui Cristian Preda am aflat ca o doamna profesoara (care a avut si alte manifestari progresiste) a organizat un colocviu stiintific unde lucrarile se desfasoara, fapt obisnuit, în mai multe sectiuni. Non-initiatii ignora însa ca pentru sectiune se foloseste, în mediile academice „bransate”, cuvântul englezesc „panel”. Ei bine, doamna profesoara a organizat colocviul în doua sectiuni paralele, una pe care a numit-o fanel, la care participa numai femei, si alte numita - logic - manel, la care vorbitorii sunt barbati (cei doi termeni, mai suntem informati, au pluralul maneluri si faneluri). Majoritatea comentatorilor de pe FB s-au amuzat, însa au fost câteva voci care au salutat initiativa doamnei profesoare, care doamna profesoara considera ea însasi ca, gratie ei, feminismul a facut un pas înainte. Mai trebuia sa adauge: un pas mic pentru feminism, un salt urias pentru omenire. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
